Dialectica artistului extrage principiile din vocația sa pe care le elaborează, cizelează și definitivează în raționamente veridice și persuasive, pe când dialectica vulgului este înțesată cu erori, platitudini, superficialități și contradicții.
Adevărurile vulgului sunt fragile, casante, înguste, afectate de micime și infuzate cu falsități și iluzii, căci vulgul este vulnerabil la irealitatea care-i distribuie iluzii de toate felurile, tipurile și categoriile.
Eruditul este atras de adevăruri de natură elevată, eclectică, poliglotă și superioară din care face dialectici preeminente, în timp ce omul iluminat caută prodigiosul din extra-uri, meta-uri, supra-uri, mega-uri și superlative majore.
Revelația are similarități cu iluminarea, antropogeneza omului are similitudini cu teogonia și lumea omului a interferat cu lumea zeilor care s-au retras în intermundiu pentru a nu-și pierde puterile taumaturgice în contact cu oamenii.
Dialectica divinității este formată din arborescențe și ramificații de postulate care dăinuie peren, iar dialectica transcendentalului a fost construită din adevăruri provenite din mistere, miracole, minuni, meta-uri și esoteric, pe când dialectica umanității are caracteristica eclectismului înglobând dialecticile eterogene și disparate ale oamenilor grandioși și superiori, însă adevărurile telurice sunt inferioare adevărurilor transcendentului și ale divinității și sunt distruse la contactul cu adevăruri diferite, mai puternice și mai rezistente decât ele.
În momentul în care în dialectică se strecoară eterogenitățile fluxurile gândirii, rațiunii și spiritului devin fluctuante, intermitente, sincopate și discontinue și dialectica își pierde forța de sistem mental și decade în raționamente disparate, eterogene și echivoce care nu sunt străbătute de esența gândirii a celui ce și-a construit o dialectică vulnerabilă la eterogenități.
Spiritualizarea dialecticii îi conferă omogenitatea cu temă unitară care ar fi bine să fie exponențială, esențială și extraordinară, căci insignifiantul tratat ca temă creațională omogenă nu poate pretinde să dea grandoare, amplitudine și valoare operei artistice.
Rafinamentul deține o finețe, stilizare și elevație care sunt discrepante față de grosierul, rudimentarul, inestetica și profanul în care se complac firile grobiane, troglodite și obtuze.
O viață plină de rafinament are propensiune la eleganță, magnificență, maiestuozitate, sofisticare și somptuos și respinge dizgrațiosul, promiscuitatea, sărăcia și impertinența.
Un om rafinat va induce creației stilizare și relațiilor interumane curtoazie, complezență și prețuire, iar structura sa ființială are armăturile bunătății și fineții, care au idiosincrazie la certuri, violențe, polemici, fricțiuni, adversități și aversiuni.
Rafinamentul are rotunjimi, grosierul are muchii ascuțite, unul este calin și binefăcător, altul este contondent și traumatizant.