Caragiale are dreptate. Pleșu are dreptate. Istoria se repetă subtil. Eu, tu, noi suntem elemente ale aceluiași conținut, corporalități evidente, simple contexte frivole ale timpurilor pe care le trăim și totuși inconștienți de puterea emanată din noi atunci când putem, cu mândrie, să ridicăm capul "fără pălărie". Sentimentul de apatenență, manifestarea distinctivă a privirilor când încep să se plimbe de la unul la altul, interogativ, introspectiv, nonșalanți cu maniere de celuloid și plăcuțe de înmatriculare originale, în ultimă instanță nevinovate, prea evidente să cadă în dizgrație, toate acestea trebuiesc însușite și distinse "en face", ca un remediu complex a epocii pe care o denigrăm cu efectul său molipsitor de considerente prea evidente. Dacă am încerca să descoperim ceva pozitiv în textele de ieri și de astăzi am ajunge probabil la idealul de "temere asumată primar/irațional" prin care prototipul de erou și demnitatea sa de "cavaler" onorabil ar avea de suferit din nou, ca un pretext cu conotație de debut și de falsă adorație. Oamenii vor să construiască statui. Oamenii s-au săturat să atârne de un fir de ață precar, să creeze contraste pe considerații de-a dreptul "fantastice". Vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze plenar. Vine cu aceeași strângere de inimă la granița absolută a vulgului imaginar, dincolo de care lipsa de conținut naște întrebări și câteodată răspunsuri. Superstiție, corupție, șantaj, jargon cotidian... Sus Hübsch! Trăiască țara lui Hübsch! Nu sunt îndemnuri ci tot atâtea "stări de subscriere" admonestate într-o notă picantă, telenovele ce converg așteptărilor nutrite on-line, ca un soi de așteptare primitivă de natură estetică și prea romanțată.

Pardon me. Încredere într-un concept de acum standardizat? Doar vase de lut în care fiecare toarnă realitatea unui cu tot alt conținut punctiform, linear... baloane de săpun și vorbe sacramentale.