Multă vreme Cazanele Dunării au reprezentat pentru mine doar un vis frumos pe care tânjeam să-l fac să devină realitate. Priveam fotografiile altora, citeam impresiile lor de călătorie și visul se înfășura pe nesimțite într-o mantie de dor. Cum universul are un mers al lui și toate lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, visul meu a devenit realitate în acest an, tot atât de brusc cum vine ploaia de vară și răcorește pământul ajuns la limita însetării.
Cu nerăbdare am parcurs drumul spre Orșova, trecând nostalgic cu privirea peste lanurile de maci înfloriți, roiuri de fluturi stacojii prinși în năvodul razelor de soare din apropierea limbilor de asfalt încins, urmărind goana copacilor umbroși, cumințenie răbdătoare înfiptă în clocotul pământului și trăgând în piept, prin geamul coborât al mașinii, parfumul tămăduitor de alean al căpițelor de fân ordonate într-o geometrie cu înțelesuri ascunse. Tresărirea profundă și bucuria pură care te inundă negreșit de îndată ce licărirea misterioasă a Dunării începe a însoți șoseaua sunt sentimente unice și bag seama că fiecare loc magic al acestei sfinte țări își are propria sa trăire interioară, propria sa pulsație, generând o atingere inconfundabilă a sufletului.
Ușor prea mută și oarbă mi-a părut mie Orșova. Înserarea nu prinde stoluri de lumini colorate pe malul românesc al Dunării, clipocit molcom de bărci nu tulbură mereu undele întunecate, iar sărăcia își arată fața acolo unde nu ar trebui. Lipsiți de conducte de gaz și nevoiți să facă focul cu lemne pentru a încălzi apa, localnicii încearcă câteva luni pe an să tragă o gură mare de aer proaspăt din turism și acesta nu suficient de susținut cum m-aș fi așteptat. Tristețe. În umbrele înserării privesc alături de doi pescari o ceată de tineri străini sărind goi de pe un ponton în apa cu reflexii uleioase. Au consumat alcool, iar pescarii îmi explică cât de periculos este să sari orbește de pe mal. „Dacă nimeresc în plasele pescarilor, îi scot dimineața ca pe pești”. Abia îi văd și eu. Întunericul înghite egoist malul în timp ce undeva o melodie tânguitoare își aruncă mesajul în eter „bate vântul prin clisură”.
Dimineața, muțenia Dunării este mai apăsătoare. Vezi malul sârbesc de pe care coboară înșelător o ceață cremoasă, simți pe față vântul dornic să-ți spună câte-n stele și-n lună, tu îndurând stoic suferința de a nu-l putea înțelege și îți umpli plămânii cu suflul apei nedormite, în foșnetul molcom al smochinilor încărcați de fructe. Pace.
De cum lumina prinde putere, încep să apară și bărcile. Încet, încet, fluviul se animă. Strigătul motoarelor spintecă aerul într-o chemare disperată. Turiști. Grupați și noi pe ponton, ne așteptăm barca, cu stomacul adunat în gât de emoția întâlnirii cu aventura apelor. Ne îmbrăcăm cuminți vestele de salvare, admirându-l pe cel care va conduce barca. Frumos bărbat, Viorel! Ochi albaștri, ademenitori, dezveliți cu măsură de sub ochelarii de soare, brațe puternice și un minunat cap de lup dacic tatuat pe piept în dreptul inimii… zău dacă mai știi ce să privești, Dunărea sau pe acest urmaș al dacilor.
În hipnotica mișcare a apelor prin cazane, încerci să vezi cu ochii minții stâncile ascunse sub linia apei, care imprimă acea inconfundabilă mișcare bulbucată, înainte de a rămâne mut în fața Peșterii Ponicova. Pătrunzi legănat printre dinții stâncoși de la intrarea dinspre Dunăre, înțelegând acum parcă cum a reușit Iorgovan, căci noi așa-i vom spune mereu lui Hercule, să o prindă pe Meduza aici. Îți dezmorțești ușor picioarele urcând treptele de piatră spre Grota Veterani și atingi apogeul trăirilor în fața lui Decebal, care te fixează din stâncă cu privirea dârză părând să te îndemne să fii mereu de strajă țării tale. Îngenuncheată pe malul românesc al Dunării, Mănăstirea Mraconia îți amintește de o lebădă albă, delicată și prețioasă, oprită la mal pentru a fi mângâiată.
Firește că nu e de ajuns să treci într-un circuit de două ore pe apă pe lângă toate acestea. Simți nevoia să îți imprimi în minte, trup și suflet, trăirile adânci, istoria și tot acest suflu sacru al locului. Te întorci deci pe uscat, traversezi Eșelnița cu ochii pe Golful Dubova, spre Clisura Dunării, într-o altă abordare, nu mai puțin fascinantă a locurilor. Faci popas în fața lui Decebal, asculți cântecele bisericești din Mănăstirea Mraconia în limba română și sârbă, oprindu-te direct în Clisură, cu gândul la caii sălbatici de pe insula de lângă Moldova Nouă și privirile furate de mișcarea greoaie, hipnotică, a înaltelor mori de vânt, străjeri cu siluete albe deșirate ale malului românesc al Dunării.
Dacă nu te-ai îndrăgostit până acum de țara ta, o vei face negreșit în Cazanele Dunării! Acest loc, mie mi-a trezit gândul că România este o minunată pasăre cu pene de aur sub care sângerează, prea mult rănită și încercând din greu să nu o arate. Încearcă să o cunoști, să îi asculți cântecul și vei fi răsplătit peste măsură!

Mihaela Rașcu