Alerga cu mâinile în buzunar. Era înalt, atingea, cu fruntea, cerul. Se lipea de case, copaci, străzi, piele și gânduri. Uneori poposea pe câte-o bancă, își număra degetele, privea linia din palmă. Irisul era verde-căprui și mă țintuia de aerul rece. Respirația mi se tăia, mă ridicam pe vârfuri, îi mângâiam fruntea, cu tristețe, dar speranță, cu visul acela fără de care nu mai există zori, nici durere, nici fericire, nici… nimic pământean. La un moment dat s-a ridicat și, nu știu cum, s-a făcut inel pe gleznă – cald, ca un ceva care te strânge și știi că este al tău. Era noapte, am simțit încă multă vreme aburul lui în nări, ca și îmbrățișarea. Când am plecat, banca albă păstra doar urma mea. Puteam să ating ferestrele cu mâna iar stelele nu mi se mai păreau de neatins. Tremuram și alergam, conștientă de miracolul mersului înainte. În mașină, aveam senzația că este pe scaunul din dreapta iar degetele lui lungi, de abur, îmi răsfirau părul ud. Era doar o impresie, cred, cu luna deasupra și tropotul altuia care-mi amorțea orice gând. În cameră, m-am ghemuit sub plapumă, cu Effi strâns la piept. Târziu, doar torsul lui m-a adormit. Acum, când scriu, limbile ceasului se mișcă sălbatic, sălbatic de repede iar eu încă nu știu cu ce parte să plec și cu ce parte să rămân…
Rămâi cu bine, Anule! Ai grijă de liniștea și pacea din noi!
31 Decembrie 2017