Îmi spunea gândul într-o seară acum vreo 7 ani, la un pahar cu eu-l din oglinda spartă la care priveam cu interes nebun: misterul se află la sfârșit. Nu am înțeles care sfârșit și nici de ce dracului se repeta. Cui te adresezi, mă întreba!? Amicul din oglindă, nebun că nu-nțelege schimbarea de personalitate cu un dialog filozofal, venit parcă să te devieze de cap, încerca să răspundă: de firea ta, te legi; dezlegi iubirea prin deșert. Nimicuri spui că înțelegi. Luneci umbre, țipi singurătăți, complici un fapt mărunt. Taci. Modestul ideal te răscolește? Sunt un sărac? Bogat cu ce și pentru cine, când în pustietatea ta îți vine a ucide? De unde vii? De unde ești? O scuză, un păcat și o iubire, trei puncte cardinale ai ucis. Remodelezi acum sărman-ți lume, în timp ce în prezent te arcuiești orbind?
Simplicitatea mâinii în care ai crezut, a tăcut. Acum ascult. Un filosof declamă faima câinelui bătut. În arenă ești singur. Experimentezi cuvintele care-ți fug fără voie. Te superi pe-nțeles și pe mulțime. Timpul a murit strivit de tine, dar iată altul care dă să-ți nască o iubire. Iubire. Iubire? Iubire! De fapt...privește glasul pentru care-ți ești.
Inofensiv venin, atinge visul tău: regatul nu așteaptă o poartă să se-nchidă.

Mișcare într-un cerc; la tâmplă-ți cântă șoapta. Un tropăit secret se vindecă prin sine, cu tine? Cu cine, spre drumuri pleci, dar ești singur?

Vorbești cu tine. Ești fericit. Tu vezi cum te ridică timpul. Ce vrei? Apare gândul care te-a legat cu lanțuri. El e mai dur; direct și fără milă-ți spune: de ce pui sufletul în mijlocul lumii? Anormalule, indiscretule, amețitule! Nu vezi că stai pe un peron de așteptare? O mască râde. Stă pitită frica și surâde. Tu vrei să pleci, dar stai. Și vrei să râzi, dar... pribeag e următorul gest.

Să fiu nebun? Dement? Dement nu e trecutul, ci doar necunoscuta. Oh, viață, de ce sughiți cu lacrimi? Ei? Pe unde calcă umilitul?
Timpul s-a oprit în dreptul paharului meu și în dreptul acestor cuvinte. În dreptul întâmplării mele s-a răstignit și noaptea, în oglindă. Și iată ce ne-am întins la taclale fără de noimă și fără să avem habar că, cine știe, ceva o să se-ntâmple!
Mâna scria, nebuna! Scria împinsă de un duh al nopții: cine vine să te privească cu ochiul milei? O toamnă se întoarce în ochii tăi de lut. Și uite cum ți-e vară! Pe cine respectă ochii de zimbru, de cine ți-e teamă iubind neajuns?
Mâna s-a oprit. Oglinda s-a spart. Gândul, amețit de-atâtea pahare, s-a culcat. A doua zi, cu o fericire misterioasă și maximă, sărută pe frunte tristețea aia ciudată și-și spune: iubesc desăvârșit! Iubesc și-atât!