Nu mai este aceeași clipă,
Când luna ciobită scuipa liniște
De îngropa cu farmec toate gândurile...
Iar moartea părea ceva într-o cutie de chibrituri,
Subțirele, un șir neterminat de vieți monotone
Iar grosul, un fel de galaxie șchioapă-surdă...

Eh, nu mai este aceeași clipă,
Nici răsăriturile ce au fost, nu vor mai muri încă o dată,
Cum nici săruturile nu se vor mai sorbi în aceeași grabă...
Doar ploaia ne mai inundă la fel,
Însă la fiecare, sub nori, plouă diferit...
Copacii, cu rădăcini cu tot, țin să ne fluiere un dans
Ce pare că-l dansează doar omizile cu peste cinci perechi de picioare...
Cam atât de complicat e dansul,
Cam atât și eu de nepriceput...

Nu mai este aceeași clipă,
Cum nu mai este nimic din ceea ce era,
Cum se acoperă obrazul apei de polenul galben
Așa s-au acoperit zilele cu ani cu tot
De-un galben ce face valuri, culmea, fără culoare...

Nu mai este aceeași clipă,
Strigă broscoiul din lac, înainte ca barza să-l savureze
Înainte ca barza să fie mângâiată de pisica vânător-fomistă
Înainte ca eclipsa de lună ciobită să arunce în noi cu miros de minte...
Nu mai este aceeași clipă, nu mai este.
Și mă bucur că nu mai este. O astfel de eternitate
Trăită în astfel de clipă, s-ar întrece cu legile firii...
Dar dacă nu mai este: a fugit, s-a ascuns, a murit,
S-a camuflat prea bine?
Hmm... Ce-aș vrea să dezbrac măcar o întrebare...

Nu mai este aceeași clipă!
Nu mai sunt nici eu ca-n clipă. Ce eu, ce clipă!
Mușc de azi cu o poftă de amnezic
Iar rădăcinile le-arunc ca de-obicei...

Nu mai este aceeași clipă,
Nu, dar rămâne amintirea, sentimentul amintirii...
Ce jet în vijelie, ce armură printre săbii!
Unde-mi este calul, unde mi-este glasul?
Pe care deal se joacă sceneta actorului fără rol?

Nu mai este aceeași clipă?
De ce?
Pentru că totul e mânjit de risipă!
Asta e!