Unul din lucrurile anacronice în România este și faptul că, din chitroșenie, limitare și lipsă de rafinament românul nu consumă suficient de mult berbecuț neozeelandez.
Astfel în ciuda existenței atâtor comercianți cinstiți, capabili a aduce cu vaporul, cu numai 100-200% adaos comercial orice cantitate ar fi necesară, consumatorul român se încăpățânează să prefere produsul neaoș românesc al acestor privilegiați, ciobanii români, împingând în foame și faliment producătorii de lamb burger de pretutindeni.
Dacă ar fi existat aceeași atitudine strâmbă și la alte niveluri ale economiei noastre ne-am fi trezit anii aceștia, când democrația noastră în fine s-a maturizat, în situația jenantă să hălăduim cu orele prin supermarketuri în căutarea cartofilor polonezi, roșiilor iordaniene, a cepii germane sau a merelor chiliene.
Iată însă că parlamentul nostru s-a gândit să corecteze acest comportament limitat și feudal al ciobanilor noștri și a reușit să aducă liniștea și nivelul de civilizație necesar acestui domeniu.
Astfel oaia secolului XXI va trebui să fie o oaie liniștită, cu simț de răspundere, solidaritate și coordonare cu câinele stânei. În plus meteahna ovinelor de a paște cu nesimțire pe toată perioada anului va fi controlată în corelație și cu necesitățile și dorințele unei categorii sociale cu adevărat importante, vânătorii, pășunatul fiind interzis în perioada decembrie- aprilie.
Se discută aprins cu asociațiile de pescari dacă adăpatul în această perioadă, critică pentru sexualitatea crapilor și carașilor, nu ar trebui la rândul ei interzisă.
De fapt parlamentarul român are în acest domeniu un vis și un proiect, oaia suplă, oaia de apartament, hrănindu-se cu grăunțe și cu apă de la dozator și jucându-se pe covoraș cu ciuaua oierului.
Ca de obicei măsura parlamentară vede în perspectivă și este menită de fapt și de drept îmbogățirii ciobanilor de pretutindeni (în afară, bineînțeles, de România), dar mai ales salvgardarea fondului cinegetic.
Pentru că pe surse s-a aflat că în ultima vreme acesta s-a redus până la nivelul la care la Balc în ultimii ani au rămas obuze netrase, de i-a plesnit obrazul de rușine marelui nostru vânător cu mustața de culoarea și dimensiunile ratonului tânăr. Mai mult, din ce în ce mai mulți practicanți ai nobilei arte a vânătorii sunt siliți la safari în loc să poată și ei, ca niște oameni normali la cap ce sunt, să căsăpească și animalele de la ei acasă, că doar sunt și ei români ca noi toți.
Logica și morala simplă a protejării animalelor sălbatice ucise de câinii ciobănești în scopul împușcării lor în ritualuri vânătorești ar trebui de altfel predată în facultăți sau în orice caz explicată fiecărui aspirant român la titlul de parlamentar.
Migrăm spre o lume mai bună, o lume în care ciozvărta de miel va fi neozeelandeză, oierul asistat social, ca toată lumea, și vânătorul român mai pregătit decât până acum pentru importantul rol ecologic pe care îl are.
O singură nedumerire rămâne – ce se va întâmpla totuși cu numeroșii ciobani din Parlament?