Fotoliul acela mai păstrează încă amprenta trupului ei încovrigat. Printre arcurile lăsate, mă aștept să găsesc încă ciuperca de lemn pe care o folosea bunica pentru șosetele găurite la vârfuri pe care le „ștopolea” cu măiestrie. „Ștopolea” tot ce găsea destrămat, rupt sau găurit, cu degetele nu prea sigure, deformate de o artrită avansată. Până și indispensabilii tatei au suferit o „ștopoleală” meseriașă, așa încât, la prima purtare după „opera bunicii”, tata a avut o surpriză pe cinste în momentul în care a avut nevoie de toaletă. Punga simplă, plină cu gheme de diferite culori, mai zace și acum, șifonată, într-un cotlon al dulapului din sufragerie, camera în care își petrecea cea mai mare parte din timp. Din fotoliul în care înțepenea mai mereu, arunca câte o privire spre televizor, dar părea că nici o emisiune nu îndeplinea standardele sale valorice. În schimb, îi plăcea baletul. Ah, baletul! Își fixa privirile pe sticla luminoasă, așteptând ca Aglaie Gheorghe să își arate picioarele superbe, parcă visând ceva asemănător cu ea și bunicul în rolurile principale.
Nimeni nu se mai așează pe fotoliul vechi, cu tapiseria roasă, prin care își mai ițește capul câte un arc obraznic, ruginit. De fiecare dată când îl privesc, îmi simt sufletul greu și obrajii umezi de invazia fierbinte a valurilor de amar urcate până-n ochi. Când eram copil, mă cocoțam pe spătarul fotoliului, îmi rezemam picioarele de brațele din lemn frumos lăcuit și îi pieptănam părul rar, alb și moale, pe care-l ținea domolit sub o panglică de catifea neagră. Îmi plăceau acele momente, erau doar ale noastre și le foloseam să-i pun tot felul de întrebări, unele dintre ele chiar incomode. „Mamăbună, tu cum l-ai cunoscut pe Tatăbun?” era întrebarea mea preferată. Răspunsurile erau diferite în amănunte, poate nu-și mai aducea aminte sau poate că își crea singură, de fiecare dată, alt tablou cu idila începută între un tânăr învățător și o domnișoară școlită la pensionul unei soții de avocat (sau judecător, nu mai țin minte exact). „Gata, acum, ajută-mă să mă ridic!” Așa punea punct curiozității din ce în ce mai nestăpânite cu care o asaltam. Mă dădeam jos, o apucam de sub brațe cu toată puterea mușchilor care începuseră să mi se dezvolte bine în urma antrenamentelor de handbal și o ridicam ca pe o păpușă. Draga mea păpușă, bunica mea, mă certa de fiecare dată: „Mai încet, nu sunt din fier!”
Când nu eram aproape de ea, mă striga: „Mihăiță!” Vocea ei moale nu atingea inflexiuni acute, dar o auzeam din orice colț al apartamentului. Știam că are nevoie să fie ridicată din fotoliu. Câteodată mă întrebam dacă în momentele în care lipseam de acasă avea curajul să se așeze în fotoliul ei. Aveam o viziune asupra statuii în care s-ar fi putut transforma din cauza reumatismului, artritei și tuturor celorlalte boli care îi chinuiau oasele din ce în ce mai fragile și mai deformate. Într-o zi, grăbindu-mă de la antrenamente acasă, am găsit-o în genunchi lângă fotoliu, încercând să se ajute de picioarele mobilelor din jur pentru a se ridica. Am aruncat rucsacul de pe umăr și m-am repezit la ea „Ce faci, Mamăbună?” I-am văzut lacrimile de neputință alunecând pe fața uscată și mi s-au umezit și mie ochii. S-a sprijinit în mine și m-a condus, târșâindu-și picioarele, în bucătărie „Þi-am făcut griș copt!”. Griș copt, orez cu lapte și sos caramel, cremă de zahăr ars, lapte de pasăre… în fiecare zi lăsată de Dumnezeu ne răsfăța cu câte trei feluri de mâncare, obligatoriu și desert, oricât de vitrege ar fi fost vremurile. Bunicul îi spunea „Chimista casei”. Compunea niște meniuri uluitoare din te miri ce, fără să arunce nici o fărâmă din ceea ce mai rămânea în vasele în care gătise. „Nimic nu se pierde, totul se transformă” era citatul ei preferat.
Că mă trimitea la farmacie după pastilele albastre de Romergan, că mă chema să îi întind pe picioare alifia verde, mentolată, care învăluia camera într-o mireasmă de păduri tropicale, că o pieptănam, o ridicam sau o ajutam la bucătărie, simplul fapt că făceam ceva pentru ea, îmi umplea sufletul de bucurie, pentru că ea era imaginea vie a bunătății, devotamentului și iubirii necondiționate. Din colțul fotoliului ei, nu deranja pe nimeni și veghea asupra tuturor. Până și rugăciunile în fapt de seară sau în crucea dimineții și le făcea îngenuncheată în fața fotoliului, cu cărticica de rugăciuni îngălbenită și plină de iconițe, rezemată de tapiseria cu modele lucioase în forma frunzelor de nuc. Mărgelele negre ale rozariului se împleteau cu șoaptele rugăciunilor, iar în acele momente, toți ai casei știau că ea nu aude și nu vede altceva decât lumea îngerilor, din care părea că face și ea parte.
„Mamăbună, eu cred că nu există Dumnezeu” i-am spus într-o zi, „aseară, înainte să mă culc, i-am scris o scrisoare și i-am spus că dacă există, să semneze pe foaia mea… nu a făcut-o!” Zâmbetul cald i-a întins cărările gândurilor, săpate adânc pe obraz: „El este mereu alături de tine, chiar și atunci când nu voi mai fi eu, mama sau tatăl tău. Ai să-l simți dacă te rogi profund, din tot sufletul!” Mă gândesc deseori la bunica atunci când intru în biserică sau când mă rog, uneori cu tristețe că n-am înțeles suficient de devreme ce voia să spună și că amprenta vremurilor de atunci s-a așezat prea ușor asupra copilului care eram și a fost ștearsă mult prea târziu de adultul care am devenit. Strecurând iconițe în propriile mele cărticele de rugăciuni, nu pot să nu-mi amintesc dovezile de credință pe care mi le dădea bunica și strădania în care persista pentru a-mi îndrepta pașii către divin, în ciuda comunismului și promovării acerbe a ateismului în școli. Pentru ea, zilele de post erau sfinte, iar cele zece porunci, literă de lege. „Nu suntem bogați, obișnuia să spună, dar cinstea poate ține loc de bogăție!” Cinstea… o valoare care a ajuns în ziua de azi o non-valoare ca atâtea altele.
Dacă m-aș așeza în fotoliul ei și aș închide ochii, aș putea să-i simt sărutarea caldă pe frunte, să miros aroma pădurilor tropicale care se impregnase în rochiile cu mulți nasturi pe care le purta și să aud șoaptele blânde ale rugăciunilor sale. Nu o fac, pentru că, undeva în melcul întortocheat al iluziilor mele, există o portiță prin care se va strecura un înger cu părul rar, alb și moale, se va așeza în fotoliu și mă va chema la un moment dat să îl piaptăn, să îl ajut să se ridice, sau chiar să îl însoțesc într-o lume mai bună și mai luminoasă, doar pentru simplul fapt că în acest univers „nimic nu se pierde, totul se transformă!”