poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-05-16 | | N-am să vorbesc despre copilărie. și nici despre reacția mea empatică cu oamenii, animalele sau păsările, în general. nici despre semantica gesturilor celor conștienți că le fac. indiferent unde și în fața cui. acum, în gândul meu sunt strict câțiva oameni și o pasăre. atât… Am fost în concediu, la „Valea cu struți”, într-un sfârșit de primăvară cu macii înfloriți. am stat pentru prima dată lângă unul. deși în copilărie îi văzusem la grădina zoologică. eram atât de aproape și mă simțeam atât de mică lângă el. și mă întrebam cum putea de la înălțimea aceea să-și ascundă capul în nisip. i-am aruncat prin gardul de sârmă o felie de pâine și i-am fixat ochii ciudat de goi. apoi am plecat cu sprâncenele ridicate. după câțiva pași am privit peste umăr. pâinea se afla acolo unde o aruncasem iar pasărea aceea ciudată, impozantă dar mică - prin starea de gheață pe care o transmitea, mă scruta. am rămas o vreme blocată, așa, ca într-o dogmă, apoi am fugit aproape agresiv, așezându-mă într-un târziu cu fața spre cer, în poiana cu maci, știind clar că de atunci în atitudinea mea față de struți voi avea o impregnare personală. iar sub mine iarba era moale, joasă, blândă. și mi-a venit în minte imaginea în care, trecând pe lângă un gard înalt de sârmă, copil fiind, am zărit un om legat de un stâlp pe care milițianul de atunci îl lovea cu un fel de bici. omul striga, dar nimeni nu-i sărea în ajutor. l-am întrebat pe tata de ce nu-l ajută și mi-a răspuns cu ochii împăienjeniți: „nu pot tăicuțule. voi păți ca el dacă mă amestec”. am plecat înghițindu-mi lacrimile iar imaginea aceea m-a urmărit multă vreme, chiar dacă mai târziu, cu mintea de adult am încercat să înțeleg atitudinea. Poate de aceea sau poate pentru că vremurile negre au trecut, într-un fel, când ajung în astfel de ipostaze, primul gest este să iau apărarea. nu oricum. civilizat și doar de consider că este drept. și nu voi înțelege vreodată capul întors peste umărul înalt și laș - când vezi că undeva se aruncă iar cu pietre -, privirea care sare peste gardul ignoranței numai pentru a nu te amesteca în ceva ce ți-ar putea aduce prejudicii de imagine, de statut, de formă, trup, de suflet sau mai știu eu de ce… și nu voi accepta vreodată în jurul meu oameni pe care i-am ajutat să nu fie loviți și care au uitat pietrele oprite de mine. și au fraternizat, într-un fel, cu cei care au întors capul, care știu să mintă parfumat sau pur și simplu sunt lași până în măduva oaselor și convinși că așa este normal. și transmit acest sentiment machiavelic, naivilor, ca într-un grup de rugăciune. Și pentru toate acestea și multe altele care seamănă între ele, când scriu mă trece un fior… așa, ca și cum m-aș înțepa în spinii unui trandafir alb! Ileana Popescu Bâldea București - 16 mai 2015
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate