La înapoiere maestrul își potrivi crucea de lemn cu o expresie ușor nedumerită în timp ce ochii săi exaltau voință și vindecare. Avea dreptate. Ordinea lucrurilor trebuia restabilită în cazul în care avea să-i cadă victimă orașul.

Era duminică. Nu vroia acea afectivitate turbată. Confuzii și creații. Petreceri și nesomn. Făcându-le neproductive, trupul său avea capacitatea de a lăsa unele poeme să amorțească. În fața acestor încăpățânări, maestrul a auzit confuz vocea lui pe al cărui traseu l-a izgonit cu certitudinea unei apropiate exproprieri de creanță. N-a vrut să înțeleagă că nu îngăduia decât patru lucruri, mesele bogate, lenea, stăpânirea și vorba deșartă, toate într-o ordine a capriciului consimțit, sfidând estetica bunului samaritean.

„Cu sufletul unui om nu te poți juca peste măsură. Ești un băiat de viață, destul de elegant dar îți mai trebuie răbdare și cumpătare. Orașele sunt la îndemâna turnurilor de veghe, a cutelor izvorâte din lectura iubirii, lepădate de elanurile războinicilor până la urmă potoliți doar de roua dimineții. Să umfli vidul vieții este mai mult decât o certitudine. Este o călătorie la scară umană”.

La capăt de drum laurii dansau în arșița zilelor săptămânii, deseori înrădăcinați în presimțirile turnurilor așezate în simplă diversitate. Deocamdată, singura virtute se lăsa greu moștenire ca o piesă de ceasornicărie zidită înalt pe acoperișul lumii. Străpungerea căilor noi. Zaruri, jocuri, leagăne și bice. Destine umane și lauri începură a se încâlci din pricina prafului ascuns în colțul acela de lume. „Te oprești aici? Sigur nu te învârți în cerc? Cine este unu?”. Al treilea ceas se risipi lăsând în urmă creștinii care trebuiau vindecați de hiperbola plăsmuirii umane. Maestrul îi vedea prefăcându-se în ferestre la capăt de cuget, agățați suicid de frunzele laurilor distrase de atâta apăsare. Acum puteau aluneca peste lume.

M-am întrebat dacă nu cumva în vidul pe care îl resimțise, maestrul pusese în echilibru câte un oraș, aidoma unei frunze de laur. Îl vedeam cât se chinuie. Dovada! Câmpul plin de rădăcini, slut și peren înainte să se schimbe-n sărbătoare. Laurii dantelați cu miasma de lege a naturii, deveneau obiectul unei ortodoxii atent ancorată în plăsmuirea chipului nimb ce țesea ibovnicii numai din clipire și rune. Nici măcar nu știu dacă acest demers ține de alte judecăți sau de bucuria de a fi cunoscut un creator: autorul moral al anului nou sau orașului vindecat ce se revarsă peste câmpul de lauri.