1.În sufletul pulsând de sensibilitate și lumină, ai făcut loc și întunericului, în care se refugiază gândurile când dormi, atunci când șoarecele imaginației descătușate de coercițiile spiritului, ronțăie visele tale.

2.Când ipostazele existenței ating starea de prea mult, depășind măsura, decența și bunul-simț, ne reîntoarcem la starea primară, grosieră, gregară.

3.Strigătul omului către Dumnezeu ajunge în interstiții divine, odată cu gândurile care-i creează o aură gnomică personală, ce se opune intruziunii nefirescului, ale cărui limite se extind peste real.

4.Atunci când admiri lumina, ai alergie la manifestările umbrelor, străbătute de timpul care acoperă totul, căci visul conține germenii de lumină ce surpă zidurile tenebrelor.

5.Viața se desfășoară în rețeaua căutărilor, pentru a înțelege de ce exiști, de ce existența are rost, de ce ai ales această cale, înfrumusețată de poezii, și nu în ultimul rând, cauți fericirea sub diferite ipostaze.

6.Suferința se insinuează, malițios și ipocrit, în realitate, ca un zid opac care obturează panorama bucuriei.

7.Pentru mine, nu iubirea a salvat de la pieire lumi, căci ea este diluată de ură, ci sănătatea (a gândurilor, a sufletului și a corpului) și adevărul (ce induce în om lumina).

8.Sentimentele comunică cu acea jumătate a creierului care formează partea afectivă, prin care se desfășoară alaiul fantasmelor, cu fizionomii de angoase, anxietăți și fobii, în timp ce partea analitică a creierului este setată pentru supraviețuire.

9.Cauzele imperfecțiunii, efemerului, finitudinii și ale întunericului din mintea omului, au ca efecte imoralitatea, depravarea, păcatele și viciile, de care omul nu se poate dezbăra.

10.În noi se multiplică constelații microscopice, prin spațiile cărora se deplasează cu viteza gândului ceea ce îți dorești mai mult de la viață, însă, în același timp, se deschid prăpăstii în care au căzut rămășițele cubului existențial, spart la ciocnirea cu sfera divină.