la mine nu mai îmi plăcea nimic
oamenii nu semănau a oameni erau chipuri cioplite
miroseau a clei proaspăt a vopsea ieftină
doar lemne uscate și zâmbete de doamne-ajută
care nu creșteau nu înfloreau nu fluierau

(m-am oprit în fața biroului de informații din gara brașov să văd dacă am timp să vizitez biserica neagră până vine trenul m-am sucit pe călcâie când un bărbat spunea răspicat că unde e minte multă e și prostie multă mă simțeam deșteaptă dar mă întrebam cine sunt proștii aceia mulți prin legea atracției contrariilor și mi-aminteam dilema veche a omului care trebuie să aleagă să fie inteligent între proști sau prost între înțelepți dar eu nu știam răspunsul)

vă spun sigur că nu am avut un loc al meu dar nici nu m-am clintit vreodată
mă țineau un fel de rădăcini de stea
întindeau de mine din toate punctele cardinale și eu la mijloc
nici n-am mers peste apă nici n-am levitat
am vizitat doar câteva alte locuri unde numai mormintele m-au învățat
că tot ce există este un lucru bun

(găseam piramide în deșert sau pietre tombale cu moartea în basorelief și cât de frumos dincolo de cruci de piatră îngeri adulți și madone în rugăciune ziua și noaptea lui michelangelo sau straniul taj mahal)

astfel numeam eu de felul meu lumea un lucru bun și nu înțeleg
cum altfel ar putea fi numită din moment ce nu există altceva
decât pământul care e pământ și cerul care e cer
în afară de faptul că
fără ceea ce nu este poate că n-ar fi niciun dumnezeu