Prin pădure îmi port singurătatea răspicat, cum își poartă bradul luna în fiecare frunză. Cărarea e plină de conuri răpuse de toamnă. Pașii mei ascultă poveștile despre pomii de iarnă plecați la oraș. Rădăcinile lor încă bat în ritmul colindelor. Eu îngân un leru-i ler ca pentru a mulțumi pădurii.

Un cerb tânăr, la prima creștere de corn, mă privește uimit. O clipă inimile noastre se ating înfiorate. Încerc să nu mă misc. Simt teama căpriorului ca pe ceva dens, opac. E o chestiune de fracțiuni de secundă între dorința mea de a-l mângâia și saltul lui spre adâncul pădurii. Respir frumusețea sălbaticei creaturi minunate și îmi amintesc de Labiș. O lacrimă-mi joacă ciudat într-un ochi zâmbitor. Parcă nicio pasăre nu-și mai permite să poarte clonț de rubin de la moartea lui. Nici seceta nu mai ucide vântul. Ciuturile scot din fântână lacrimi de înger, nuferii cresc prin deșert și sufletului nu-i mai este foame. Noaptea stelele împodobesc cetina și parcă aici e un veșnic Crăciun. Tac și suspin. Mă întorc la vagonul de dormit. Toți dorm neîntorși, obosiți de munca grea de peste zi. Eu îmi sterg lacrima. Ar fi așa ciudat să mă vadă în carcasa de poet încât ar avea motive de șicanare mult timp. Intru sub pătura de lână; deja tremur și nu știu dacă e doar frigul. Adorm într-un târziu și visez o lume fantastică în care merg de mână cu Labiș și cu acel frumos căprior.

Răsăritul mă trezește la realitate, pun de cafea, mă răstesc un pic la băieți, le dau deșteptarea într-un fel șăgalnic.

Sunt om, doar. Chiar dacă am libertatea mersului biped garantată prin specie nimic nu mă poate împiedica să-mi doresc libertatea de a zbura... libertatea de a crede că moartea nu este decât o întoarcere la cele veșnice.