A trecut noaptea în care strigoii și-au făcut de cap după spusele moșilor și, în dimineața zilei de Sântandrei, mi-am luat una dintre odrasle să mă însoțească la Mănăstirea Cașva, în plânsetele celeilate odrasle, neîmpăcată că o răceală urâtă o obligă să stea în pat. Drumul umed, nu foarte aglomerat, păstrând urmele unui strat subțire de fard zăpeziu, se întinde leneș spre Munții Gurghiu, promițători prin zăpezile scânteietoare de pe culmile sprijinite-n nori. Fetița mea privește spectacolul începutului de iarnă, neobișnuit de tăcută și cuminte, așa încât gândurile mă fură și mă duc departe, în timpurile în care Sfântul Andrei a poposit pe meleagurile noastre și ne-a creștinat. Să tot fie vreo 2000 de ani de-atunci! Am uitat să-mi pun busuioc sub pernă! Ei, oricum nu mă mai bate alt gând de măritiș! Cel care s-a ars odată, nu mai poftește să repete experiența! Multe gânduri îmi dau ocol, prea multe! Unele legate de strigoi și vârcolaci, că nici n-am pus oalele cu gura-n jos cum se spune și nici n-am întins usturoi la ușă să ne păzim casa de ei. Altele legate de sfântul al cărui nume se sărbătorește în această zi. Gândind la una și la alta, nici n-am băgat de seamă cum am ajuns pe Valea Gurghiului. Cete de copii, adunate lângă ochiurile de gheață încercau să forțeze un derdeluș, spre hazul copilei mele. Copilăria este un miracol din care ieșim mult prea devreme, iar mulți dintre copiii din ziua de azi o părăsesc fără amintirile pe care le scoatem noi la lumină cu ocazia iernii mai ales.Aș opri mașina ca să dau ocazia odraslei mele să înghețe puțin lângă ceilalți copii, dar scopul călătoriei este slujba de Sfântul Andrei. Poate că, va veni și zăpada în curând, să le ofere copiilor aceleași plăceri care ne-au bucurat nouă copilăria.
Mănăstirea e acolo, în liniștea pură a pădurii care, îngână pioasă psalmi, odată cu preacucernicele fețe. Nebănuit de puțină lume și îmbucurător de mulți copii la slujbă. Cinste părinților care înțeleg să-și educe copiii în spiritul credinței și cu respect față de cele sfinte. Ascultând Sfânta Evanghelie, îngenuncheați, copilul meu îmi șoptește o întrebare:
- Mamă, de ce stăm în poziția aceasta, ca niște câini?
Nu m-am gândit vreodată la aspectul acesta. Uneori, mă prind cârceii și nu pot să mă concentrez pe spusele Părintelui Ilie. Mă surprind întrebările fetelor mele, de cele mai multe ori nepregătită pentru vreun răspuns.
- Din respect, mamă!
- Eu te respect pe tine și nu stau în genunchi în fața ta!
- Bine, la biserică așa se procedează! Totdeauna a fost așa, poate că pe unii îi ajută să se concentreze!
- Dar pe tine te doare piciorul!
Cum am făcut mult timp sport, am în palmares un număr impresionant de luxații, entorse și fracturi, mai mult sau mai puțin vindecate, iar vârsta a adus cu ea și câteva kilograme în plus... mai multe de fapt, care nu mă ajută deloc în astfel de situații. Îi fac semn să facă liniște, câteva femei privesc deja ucigător în direcția noastră. Nu se poate abține și, după un timp, întreabă:
- Mai ține mult? Când începe Părintele Ilie povestea?
- Ai răbdare!
Povestea zilei de Sfântul Andrei se întrepătrunde cu câteva cuvinte legate de ziua României. Ca de fiecare dată, Părintele Ilie, cu vocea lui molcomă, surprinde prin mesajul cu care sfârșește orice slujbă. Românii nu sunt ceea ce vor să vadă unii sau ceea ce arată media, nu suntem un neam de cerșetori, violatori, ucigași și proxeneți, suntem un neam de oameni buni, demni, credincioși, cei care au păstrat credința cu prețul propriei lor vieți... Jur că l-aș asculta la nesfârșit pe Părintele Ilie, chiar de nu mi-aș mai simți genunchii zile întregi. Poate că, unora dintre noi ne este greu să respectăm canoanele bisericești și toate poruncile, dar sunt sigură că, ascultând astfel de slujbe, sfârșești a-ți dori din tot sufletul să te străduiești în a fi mai bun. Am asistat la o lecție de credință și de patriotism, cum nu am mai ascultat demult. Să dăruiești semenilor și țării este la îndemâna oricui și te poate face să vezi viața într-un alt fel, nu neaparat pentru răsplata din ceruri cât pentru mulțumirea sufletească a dăruirii depline.
Nu știu cât a înțeles copila mea din slujba de Sfântul Andrei. O privesc prin oglinda retrovizoare cum doarme pe bancheta din spate, surâzând îngerilor din somnul ei și mă gândesc că, peste toate nelămuririle ei legate de practica bisericească, poate că s-a prins de suflețelul ei un sâmbure din lecția de patriotism, viață și credință, predată la Mănăstirea Cașva.