Luni, 11 august 2014. Mama, o văduvă de 67 de ani, pleacă dimineața la serviciu. Zile de caniculă. În drum trece pe lângă maidanul de cartier, unde contribuabilii aruncă diverse, că așa e omul. Aude un piuit puternic și disperat. Merge mai departe. Se întoarce de la serviciu pe același drum. Din punga de plastic albastră două cioculețe își cer dreptul la respirare și piuie disperate. Mama, care dă apă și hrană zilnic unui câine aciuit la poarta ei, se înmoaie de milă și se apropie prin mirosul gunoaielor de tot felul de punga magică. Ia puii în niște șervețele și îi aduce acasă. Două grămăjoare de viață ajung din gunoi pe o tavă cu fân proaspăt. Nici nu au pene încă și plâng încontinuu. Ce or fi? Vorbim la telefon. După masa, după două nopți nedormite de căldură și durere de măsea, hotărăsc să merg la ea acasă, să văd puii și să dorm în mai multă răcoare. Hotărâm, împreună cu vecinii, că ar fi pescăruși. Îi spun mamei că nu putem crește pescăruși. Săracii, sunt condamnați. Le fac două poze. Le dăm apă și unul dintre ei bea cam multă. Or fi precis păsări de apă, conchidem.

Marți 12 august. Mă trezesc după numai vreo două ore de somn întreaga noapte. Puii încă trăiesc, mi-e milă până la greață. Mama pleacă din nou la serviciu. Eu fierb un ou și încerc să le dau pescărușilor. Culmea, mănâncă. Cel care băuse apă, bea din nou. Celălalt refuză. Amândoi sunt vioi și se ridică în gheruțe cu cioculețul mărișor și puternic, ciupindu-mă de degete. Le-am dat numai un gălbenuș și doar unul a mâncat , cu chiu cu vai. Este foarte dificil să le deschid ciocul să înghită. După masa mă hotărăsc să îi iau totuși cu mine la bloc. Mama zice să îi las cu ea. Eu insist că oricum sunt condamnați, ea nu are oricum răbdare și timp să le dea în gușă. Îi iau într-o cutie cu găuri și plec cu taxiul. Noroc că avea aer condiționat. Seara le dau din nou gălbenuș dar și puțin albuș. Amândoi sunt încă bine.

Miercuri 13 august. Mă trezesc cu greu la 8 dimineața după 8 ore de somn. Nu dormisem vreo trei nopți. Merg la un consult la medic. Mă întorc la pui. Unul dintre ei e parcă mai vioi decât celălalt. Cel care băuse apă e mai molatec, merge spre rău. Le dau amândurora gălbenuș fiert din nou și mălai cu apă și albuș. Sun la asociația ornitologică și trimit prin mail pozele cu găluștele mele. Mi se spune că sunt porumbei și că sunt mai rezistenți ca alte specii. Ce să le dau să mănânce. Grîu, spune un expert care vorbea prost românește. Mă îndoiesc că bieții pui pot să digere, abia ieșiți din găoace, crusta grâului. Continui să le dau mălai, deși domnișoara de acolo spunea că mălaiul e prea prelucrat și nu e bine. Noaptea pic de oboseală, încă nu recuperasem.

Joi. Mă trezesc abia la 11, de data aceasta odihnită. Puii? Da, unul e bine, pe celălalt îl trage ața să moară. Mi-e din nou greață de milă. Semnele sunt abia vizibile, dar dacă așa începe va fi tot mai rău...Greșesc și din nou le dau apă și cel bolnav iar bea puțin. Apoi îmi dau seama dar e prea târziu. Le dau din nou să mănânce. Bietul pui slăbit încă deschide cioculețul larg. După masa merg la dentist, îmi scot o măsea de minte. Mă întorc la pui. Acum e evident că acela bolnav nu mai are mult de suferit pe lumea asta. Taximetristul cu care venisem mi-a spus că și el a crescut porumbei mici și le-a dat pâine înmuiată în apă și stoarsă bine. Le dau și eu puțin miez, dar am impresia că se face cocoloașe cleioase și mă tem să nu fi greșit din nou. Cred că le va sta în gușuliță ca niște pietricele , nu știu dacă vor digera. De fapt, dacă va digera. Pentru celălalt pui semnele vitale sunt tot mai slabe. I-am pus în cutii separate. Deși puiul mai viguros mai voia să mănânce, nu îi mai dau. Mă tem să nu îi dau prea mult, așa cum celălalt a băut prea mult. Ãsta cere mereu mâncare, prea mult. Știu, sunt în perioada de creștere a penelor dar mi-e teamă să îl îndop. E noapte târziu, scriu această poveste despre un om rău care a preferat să lase creaturile mici în plata Domnului pe gunoi, poate era mai bine să îi omoare săracii...Între timp, puiuțul agonizează în cutia de pantofi. Doamne, dă-i moarte mai ușoară... Eu sunt îngrijorată că le-am dat pâine cocoloașe, nu știu cum va fi celălalt mâine. Oare să le mai dau pâine? Oare îmi va mai ciuguli mâinile cu vioiciune? Bietele creaturi...cel puțin le-am dat o a doua șansă. Neștiute sunt căile Domnului.
Ora 11 seara. Bietul puiuț e mort. Frățiorul lui doarme.