Ceva poate din evoluția vieții mele m-a transformat într-un fel de magnet care atrage numai pilitură de fier de sex feminin. Mă refer la publicul care îmi vizionează videoclipurile pe care le-am postat pe canalul meu youtube. Sunt peste 90 la sută femei conform statisticilor. Mi se pare straniu și defel amuzant. Aș îndrăzni să spun că e un fenomen sociopatologic, că poate sufăr de o sociopatie al cărei nume îmi e necunoscut.

Încă din copilărie am trăit între femei: femei care mă alintau, mă răsfățau cu iubire și povești (fiindcă bani nu prea aveau de altfel) și, crescând, au existat doar câțiva bărbați cu care am avut relații în familia mea, aproape toți decedați. La grădiniță mă jucam desigur numai cu fete. În școala generală erau și băieți în clasă, care jucau cu mine un fel de joc de-a șoarecele și pisica, mă hărțuiau, mă hămuiau, îmi jucau feste diferite, mai mult sau mai puțin nevinovate. În liceu și în facultate erau preponderent fete și oricum nu am avut relații mai apropiate cu băieții. E ca și cum mi-aș fi trăit existența într-un fel de veșnică mânăstire, între surori care uneori mă primeau în jocurile lor și mă făceau să fiu fericită. Însă relația cu mama a fost lipsită de orice fel de confort fizic sau psihic și cunoscuții toți mi-au spus că acesta e un lucru tabu și că nu am voie și nici cum să discut cu alții despre asta, ca și cum eu aș fi fost nebună sau aș fi greșit ceva. Nu mai detaliez din nou povestea acestui cordon ombilical strâns peste buze și corzile vocale, provenind de la o mamă care pretindea deschis că are dreptul să mă chinuie cum vrea ea și că eu nu am niciun drept. Îmi amintesc o scenă din romanul Stăvilar la Pacific de Marguerite Duras, scena în care bătrâna mamă, lovită de mult timp de neajunsuri și dezamăgiri diverse, capătă respect față de fiul ei numai în ziua în care acesta se luptă cu ea și nu se mai lasă pocnit. Cred că e un lucru firesc când copilul e de sex masculin, dar dacă e fată ce se poate face? Propria mea mamă mă bătea și eu nu o provocam defel și nu puteam ridica mâna asupra ei, fiindcă era sprijinită și de tata. Și când ea își exprima un fel de invidie față de calitățile mele fizice sau intelectuale, în ce fel puteam eu să o pun la punct? Și cum să fi făcut aceasta, chiar dacă după vârsta de 20 de ani nu m-a mai bătut, dar m-a lovit în multe alte moduri, din moment ce eu însămi am fost închisă de familie la psihiatrie? Și sabia lui Damocles atârna mereu asupra mea...ori mereu eram eu între furcile caudine, cum preferați. Ori altfel spus, cum aș fi putut eu, copil încă până la 18 ani, dar totdată un om foarte calm, să îmi dau seama că în fața unei mame care se dădea mereu cu mult superioară mie ar fi trebuit să joc teatru că sunt mai proastă decât eram, să nu fiu cu adevărat eu însămi, adică după toate că citeam sute de cărți, să mă prefac a fi obraznică și agresivă sau nervoasă. Pentru ce, m-aș fi întrebat eu atunci. Ei bine, nu puteam acest lucru, deși poate asta era ceea ce voiau ceilalți.

Mama Albei ca Zăpada privește oare în oglindă ca să verifce cât mai este de frumoasă sau din alt motiv? Eu cred că ea, ca și Narcis, privește în oglindă pentru a își prelungi tinerețea și frumusețea, așa cum te-ai scufunda într-o apă curată, cu proprietăți de rejuvenare. Eu am fost mereu înconjurată de oglinzi strâmbe. Am avut impresia ciudată, după mulți ani de suferință, ceea ce este normal, că oamenii își imaginează că eu aș fi greșit ceva și nici nu pot ghici ce, fiindcă am avut o viață strict feminină și curată. Am fost oricum un caracter extrem de feminin, conform testelor psihologice și am avut o inteligență emoțională accentuată, care însă nu mi-a folosit. Mi s-a mai părut uneori că oamenii ar crede că eu aș fi mințit ceva vreodată, culmea absurdului fiindcă nu am mințit niciodată și, prin spiritul meu analitic și memoria fidelă, am fost eu însămi o oglindă foarte curată a realității pe care nu am deformat-o niciodată. În același timp am dăruit mereu cu tot sufletul numai gânduri de bine altora și fapte ori vorbe când am putut, fără să bârfesc vreodată.

Așadar nu știu de cel fel de sociopatie sufăr, dacă există într-adevăr una. Cred, cu spiritul practic care nu m-a părăsit nicicând, că totul se datorează vântului care flutură prin buzunarele mele...În definitiv am avut destinul tipic al unei fete fără zestre și cu educație mult peste condiția ei socială, încă din copilărie.