Nu putea fi decât la echinocțiu. O recunoaștere a faptului că poezia e la fel cu primăvara. Poeții se mulțumesc să fie un fel de efemeride care polenizeză cuvintele. Poate că uneori și-ar dori să fie normali. Chiar încearcă. Sunt însă jalnici când o fac pe matematicenii. De la adunare și până la matrice stabilesc legi atât de inutile încât par axiome. Nu demonstrează zborul și nici nu caută măiastrele de ou dar încearcă să deseneze universul din inima lor. Aleg o rază cât poate gândul să nu o gândească și răstălmăcesc dogmele. O fac ca și când cineva ar avea nevoie de îngeri ca să scuture norii de toată iarna. Și le ninge din cireși. Întotdeauna invers acelor de ceasornic. La fel cum nu orice margaretă stabilește ireversibil ordinea iubirii. În același ritm cu floarea soarelui. Descântă licuricii de dans și răspândesc macii cum le vine din suflet nemărginirea. Știu că poeții nu cred în zile. Știu că până și azi nu vor înceta să viseze. Așa că, ce rost ar avea să le zic ceva despre o sărbătoare când ei nu au decât duminici în săptămâna lor. Până și dumnezeu a încetat să-i mai certe. Le-aș ura multă inspirație dar ar suna a înjurătură. Poeții nu scriu din lună. Nici măcar din vise. Ei doar deșiră viața lor în strune de vioară. Și ne cântă durerea ca și când eternitatea s-ar măsura cu lacrima. Totuși, oamenii sărbătoresc poezia azi... și cum poezia este esența fiecărei arte, nu pot decât să-mi desfac inima într-un poem de cristal.