Romanticul poet care a scris Fata vrăjită, devenit imnul ucrainenilor de pretutindeni, trebuie să ne fie cel autoportretizat în iarna 1840-1841, ras, cu trăsături fine, cu privire de visător și cu bărbie de luptător pe baricade, frate bun cu Shelley, cu Eminescu și chiar cu Esenin. Această imagine dă și cel mai frumos pamiatnik, cel de la Baku, unde poetul în rubașcă oferă neamului său cartea Cobzar, chip aproape la fel de frumos ca acel Eminescu realizat în anul 2000 de sculptorul Dumitru Gorșcovschi la Cernăuți.
Zek-ul mustăcios de sub căciula gerului exilului, a fost impus percepției publice de celebrul Kramskoi abia la zece ani de la atacul de cord care l-a răpus pe marele creator estic.

Taras Șevcenko s-a născut la 9 martie 1814 la Morînți (lângă Cerkasî, la sud de Kiev), în robie (iobag, șerb), și moare la Sankt-Petersburg sub supravegherea Ohranei, la 10 martie 1861. Orfan de ambii părinți, s-ar fi pierdut în mulțimea pitorească a mujicilor Sufletelor moarte dacă harul nu i-ar fi fost observat de un diacon, în forma talentului pentru pictură și al patimii cititului, desigur și al primelor stihuri. Boierul oligarh Pavel Engelhardt, socotind că Taras e bun de pictor personal boieroaicei sale, după ce-l biciuiește îl dă la școli de artă, la Vilnius și la Petersburg. Aici, marele profesor și pictor romantic Karl Briullov (truditor și la Catedrala Sf. Isaac) îi obține libertatea, inclusiv scoțând bani de la o loterie cu tablouri.
Se afirmă ca poet (cele opt poeme romantice din Cobzarul fixează limba literară ucraineană), ca folclorist și ca pictor patriot: extraordinarul album de gravuri cu locuri istorice naționale Ucraina pitorească.
Pentru așa idealism, cade la 5 aprilie 1847 odată cu Frăția Sfinții Kiril și Metodiu a patrioților kieveni și ajunge proscris simplu soldat la Marea Caspică și la Marea Aral, însuși țarul Nicolae I, care se zice c-ar inspira pe Putin, îngrijindu-se să nu mai scrie și să nu mai picteze. Vin vreo zece ani de chin, cu manuscrise ascunse-n bocanci. Când scapă, e ținut departe de Ucraina, pe la Nijni Novgorod (oraș zis de sovietici Gorki, loc de exil și pentru disidentul Andrei Saharov) și tot la Petersburg, sub cea mai infamă supraveghere.
Moare în chiar zilele emancipării iobagilor din Imperiului Þarist, ceea ce le va permite patrioților ucraineni, în trena de libertate, să organizeze funeralii naționale, mai ales studențimea implicându-se.
Mormântul este loc de pelerinaj pentru milioane de ucraineni, la Cernecea Gora, pe malul Niprului, lângă Kanev. Un spațiu natal amenajat cam cum au îngrijit polonezii pentru Chopin la Stalowa Wola. Cu trimiteri spre contemporaneitate: o splendida tabără de sculptură, cum noi am ratat până și la Hobița.
Lasă că s-au înmormântat și hatmani ucraineni la mănăstirea de aici, dar eroii celebrați sunt mai mulți! Printre ei, disidentul contributor la samizdat Oleksa Hirnîk, care și-a dat foc ca Pallach și ca Babeș, chiar la mormântul lui Taras Șevcenko, răspândind manifeste cu citate din marele poet național, protestând contra rusificării, în 21 ianuarie 1978, la 60 de ani de la declararea independenței Ucrainei de sub țarism (cam odată cu Basarabia).

Îndârjirea cu care se bat azi pentru viitorul lor ucrainenii, spre admirația tuturor esticilor care nu admit mankurtizarea, se explică și prin memoria că la centenarul lui Taras Hrihorovici Șevcenko, în martie 1914, oligarhii ce stăpâneau Rusia se purtau ca și-acuma: un ukaz a interzis manifestările, iar jandarmul țarist a păzit mormântul și a făcut cordon cum e azi în Crimeea.
În acest martie sumbru, să fim, așadar, cu inima și cugetul, lângă frații ucraineni, la Bicentenarul poetului lor național, Taras Hrihorovici Șevcenko!

Pentru Liceanul Neascultător care mai citește, în loc să memoreze comentarii:
Taras Șevcenko – Cobzarul, Ed. Univers, 1990, trad. Victor Tulbure, prefață
Dan Horia Mazilu.
Taras Șevcenko, Tinerele mele gînduri, Ed Augusta, Timișoara, 2005, trad. Ion Cozmei.
Magdalena Laszlo-Kutiuk, Opera lui Sevcenko pe fundalul epocii sale, Editura Mustang, Bucuresti, 2002.
Marius Chelaru – Taras Șevcenko sau suspinul în versuri al nisipului, în Convorbiri literare, sep. 2006.