ce tot mori atâta măi poete? - zise Moartea unui născut muribund, viu poet

mor de lume soro, mor de lume

și de ce te joci de-a moartea și ții morțiș să mă sfidezi? - zise Moartea maturului muribund, viu poet

m-aș juca între țâțele tale insinuate, dar am degetele mereu ocupate
le țin înmuiate în albul hârtiei, poate scot de acolo inima ei
și nu muri tu măi Moarte de grija mea că te sfidezi singură până ce
ți-o veni de hac într-o bună zi vreun poet

ce tot săruți țărâna și cerul măi poete, cu degetele gesticulând haotic ca și cum ai scrie,
tu nu știi că eu nu mă gâdil? - zise Moartea bătrânului muribund, viul viului poetului

nah, îți căutam borta curului, voiam să-ți las ciotul meu de condei, răspunse hâtru
ca orice bătrân niciodată-muribund-poet
de fapt el căuta singura palmă de cer și singura palmă de țărână unde
să nu fi trecut înaintea lui rugăciuni și sânge, ca pe ele să-și lepede trupul povară și
să-i dea drumul sufletului să se întoarcă la izvorul poeziei... dar uite, nici Moartea n-ar ști
cât îi este lui de greu să le găsească...

ce tot îmi bat eu coasa de fruntea ta, ia să-i retez condeiului ăsta vârful – zise Moartea
epuizată de neașteptatele derute

geaba soro, zise fostul bătrân-viu-poet , condeiul are nenumărate vârfuri, să știi de la mine
poți cosi cât vrei dar, nu-nu, poezia te doboară soro, te doboară, nu vezi?... nu vezi