eclesiastul a fost și a rămas singurul meu prieten
mă paște o melancolie mai grea decât roadele toamnei
auzi trupul firav al semințelor germinând în splendoarea
acestei lumi de care vrei să te desparți în curând
picură frunzele ca după învățarea unui mit al despătimirii
durându-te creșterea aripilor și zborul de ceară
puținele vești despre suflet se află prin spitalele de psihiatrie
însă poștașul a pierdut toate adresele și zadarnică e truda
doar cântecul eclesiastului îmbălsămează trupurile
și le depune la morga iluziilor ca pe trofee
corzile lirei s-au rupt și orizontul acestei lumi
măsoară fidelitatea tăind-o cu lama de aur a nostalgiei
durerea orizontului trece exact prin tine ca și cum
acest tren nu ar mai putea opri nici într-o gară
încetul cu încetul ai devenit fără să vrei fără să știi
singurul punct al splendorii care te cheamă
al vieții pe cale să înceapă la semnul din mit
bunule samarinean
în noiembrie primăvara e un alt anotimp
despre care prea mulți muritori nu știu mare lucru
de pildă care e sensul infinitului
dintre tine și ideea de posesie dintre ticălos și omul nobil
dintre un președinte de țară și cerșetorii ei
dintre scrisoarea I de mihai eminescu
și corespondența ideilor cu lucrurile confiscate
de pirații elisabetani din vremea lui shakespeare
aflați în război etern cu muncitorii români stabiliți
foarte aproape de schimbarea gărzii regale
în costume roșii foarte la modă poleite
numai cu aurul și argintul navelor scufundate
între timp muncitorii români stabiliți în londra –nsângerată
au devenit pirații elisabetani suferinzi de o crâncenă
și neagră melancolie fără ancoră la zenit
de toate acestea bunule samarinean ia seama