mana noastră în pustie au fost liliecii
pe care i-am găsit în peșteri
ascunși pe unde-am putut fiecare
nu râde numai moartea își bate joc de noi
omul numai de felul cum părăsește sufletul
această încrengătură de vertebre
uneori foarte firave golite de sânge
mai mult strâmbe decât drepte
tocmai atunci când mititelul
îl învață pe om că este propriul său zeu
cum și l-au dorit comuniștii și ereticii
privește-mi ghebul din spinare târând
cea mai grea pușcă- mitralieră
din al doilea război mondial cu care trebuia
să-l ucid pe aproapele meu
și după ce am ucis eu cât am ucis
a venit și rândul meu să cad de-a berbeleacul
undeva între carei și munții tatra
mă aflam mai mult prin avanposturi decât prin tranșee
mă lovise o schijă drept în biblia de la chept
pe care o duceam cu mine ca pe singura mea viață
cum mă crescuse tata și el dascăl la noi în sat
cum Dumnezeu îmi cruțase zilele
pe loc am hotărât să –i cruț pe toți
cei care ieșeau în bătaia puștii mele
de bună seamă nu s-a existat soldat în armata română
care să tragă mai multe cartușe aiurea ca mine
fiind îngrozit să trag înspre cerul negru
de supărare pe mine și pe toți ai mei
eu cred că nici măcar în literatură
nu a existat vreodată un dezertor
care să facă mai multă pagubă
cu riscul hotărât de a pierde războiul
de care mă simțeam vinovat și străin
până azi la 94 de ani mă uit cruciș
ce-am căutat eu într-o peșteră cu lilieci
dintr-un loc pe care nu știu să ți-l arăt pe hartă
mărșăluind desculț până acasă niciodată
nu am găsit locul acela trecut pe hartă