Doamnele de la bucătăria spitalului care, în paranteză fie spus se ocupă exemplar de hrănirea mea când sunt de gardă, au mereu un ziar care, bănuiesc eu, se dă gratis la metrou (fie și numai pentru că nu văd, în afara unei penurii acute de hârtie igienică, cine ar da bancnote sau chiar numai monede pe respectiva producție).
Un titlu mi-a atras atenția pe când mă luptam cu chiftelele – este vorba de câțiva polițiști din corpul (probabil) de elită al Poliției Constanța, inculpați pentru brutalitate. Chiftelele fiind foarte fierbinți m-am adâncit în cele 6 rânduri de articol, înțelegând că polițaii care lucrau la o discotecă la Mamaia protejând contribuabilul de flagelul drogului, au recunoscut pe un individ care de fapt era polițist sub acoperire, protejându-ne pe noi contribuabilii de polițiștii care ne protejează de flagelul drogului.
În acest context grupul de polițiști neaflați sub acoperire l-au luat la omor pe cel aflat, în mintea lui, sub acoperire, atunci când au aflat că este polițist, sub pretextul justificabil că le întinsese o cursă.
Este cred eu o poveste optimistă în primul rând pentru că ne redemonstrează că organul păzește și se păzește și, chiar dacă nu prea prinde răufăcători, nu stă chiar cu mâinile în sân. În al doilea rând remarc capacitatea deosebită a polițaiului român de a-și descoperi confratele sub acoperire, chiar de-ar fi să ia la omor jumătate de discotecă. În al treilea rând recunosc că polițaii au ajuns atât de finuți și de spălați că nu se mai pot amesteca printre drogați, bețivi, transexuali sau pițipoance fără a fi recunoscuți și, după dispoziție, bătuți.
Impresionat de acest articol plin de învățăminte am neglijat aproape complet faptul că, așa cum reieșea din alt articol, am dreptul să adopt un câine agresiv oricând doresc. Chiftelele deveniseră suficient de reci pentru a mai străbate cognitiv și acel articol.