Sunt atât de trist! Însorită-i ziua de azi, îngenunchiată-i ființa mea, sus e bunul Dumnezeu, jos nisipul umed. Habar n-am de ce a trebuit să fug din propria-mi clepsidră! Eu, bobul de nisip. Tu, însăși clepsidra mea. Încerc să mă ridic și doare „încrederea" în ființele pe care le credeai pentru totdeauna în mintea și inima ta. Dar, atât de mulți „dar", încât vântul spulberă ultima speranță dintr-un cotlon al micului meu univers, speranța credinței. Îmi îndrept privirea către înalt și ecourile rugilor mele se aud mai clar ca niciodată. Îmi așez cap la cap fiecare gest și plec într-o altă călătorie. Una a mersului în picioare, uitând să mă las uitării unor vremuri ce au murit. Aș vrea să dau dreptul unei alte lacrimi să ude nisipul unui inimaginabil deșert ce nu părea a ascunde propria-mi dună. Sunt atât de ieri! Dimensiunea unor amintiri dă cu mine de propria-mi slăbiciune și cu greu înțeleg unde am greșit. Puțin câte puțin mă ridic și vreau să înțeleg ce se putea întâmpla cu mine. Încerc să zâmbesc, un zâmbet dulce - amar. Vreau să fiu atât de mâine...
În universul pașilor, cărui trup îi pasă de frunza ce este luată de vârtejul amețitor al distanțelor ce par ireconciliabile? Suprema și pura dragoste dintre vis și devenirea lui a plecat într-un solfegiu al toamnei pentru a alege cea mai frumoasă femeie. Un podium, juriul flămând și setea halucinantă. O melodie improprie străbate ca două paralele unda momentului tensionat în arcul cu săgeți otrăvite, ce nu vor ierta bumerangul cuvântului amputat, unei erate ce nu aparține prezentului. Închid ușa și constat ruperea în mii de bucăți a unei fante de lumină. Mă ridic ușor și încerc să întind mâna după putința iertării. Nu dau de ea, probabil plecase, și culeg întinderea unui adevărat paradis. Era cu foile albe, cu gândul tras în copertele albe, cu scrisul omenesc în viitorul alb. Totul era alb, pereții din camera mea, inclusiv visul meu. Încet, încet am să mă ridic și voi învăța o altă lecție. Curând voi încerca să zâmbesc. Acum „vorbesc" cu tine. Sunt la jumătatea ta și te îmbrățișez așa cum fac mereu cu tine, cuvânt și trăire, în „propriu-mi carusel"...
Închid, deschid și iar cuprind întrebările într-o peliculă a unui film alb-negru. Imagini trezite din trecutul unor umbre ce-mi dau lecții de lumină. Mă doare rău imaginea neclară a unui suspin ce pare adus dintr-o lume pe care o credeam singulară. Îmi împachetez o parte din viață și o plâng, crezând că așa pot să uit. Ca un piston dus-întors mă ridică și mă coboară ecoul unui zâmbet, umilința unor gesturi și neprețuirea deghizată în prețuire. Încerc să-mi fac ordine în propriile gânduri și constat că înțelegerea mea o poate lua razna. Scriu. Poate așa voi reuși să înțeleg unde era subiectul, unde este predicatul, dar mai presus de orice, unde sunt eu. Cu certitudine mă văd undeva la apus, pe o bancă de date cumva învechită și prea exigentă cu parola ei. Dau să mă ridic și cad. Întind mâna și nu mai văd. Desenez un arc de cerc și parcă zăresc cercul închis de neputința mea. Undeva zăresc dorul. Ce caută? De ce mă caută? Nu sunt un infractor. Sunt mult mai mult. Sunt un condamnat la propria-mi suferință...
Desenez în aer imagini ce-mi par necunoscute. Din pragul unei vieți trăite în ritmul inimii mele, singurul „corespondent" de suflet îmi șoptește că trebuie să mă ridic. Încerc. Voi pune un cuvânt pentru fiecare pas și voi repeta infinita mea tăcere: „taci"! Deseori mi-am legat buzele de o picătură de rouă, încercând să înțeleg de ce mă vrea. Târziu am înțeles că fiecărui sărut îi datorez atingerea unui colț de gând, o altă idee a dragostei. Când uiți să nu uiți ,este prima lecție care trebuie să ne facă mai buni. Mă surprind în genunchi, pus cumva și pe cojile de nucă ale unei mese festive, unde cândva eram în capul „festinului". Acum sunt la capătul răbdării și neînțelegerii a ceea ce trebuia să fie înțelegere. Îmi impun un traseu al memoriei, unul obiectiv și parcă ochii încep să vadă și alte culori. Verde îmi pare poteca de la capătul unui drum, albastrul este viitorul meu eseu și negru nu se mai poartă, nu mai vreau să fie în „garderoba" mea. Mă muștruluiesc puțin și îmi iau „nasul la purtare" și spun: „merită?"...