poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-04-12 | |
România eternă: Grătaru – Erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți!
La jumătatea lui aprilie, satul începe să se desfacă verzui, ca un ochi de vrăjitoare. E un alt aer, de liniște și bucurie deopotrivă. De-a latul, până treci calea ferată, în satul Grătaru, cunoscut și drept Satul Măgarilor, strada Garofiței se arată surâzătoare, câtă vreme un zarzăr pitic e tot o explozie de alb. Ne iese în cale o mămăiță, Zmaranda, din neamul lui Filip, cunoscută drept Manda. Cară după ea două sarsanale. Mâine e Joia Mare și se pregătește să împlinească pomenile. Așa că începe să ne enumere: n-a târguit mare lucru, căci a fost la brutărie, a luat prescuri și colaci. Știe că primarul, Georgică Avram, e un om cumsecade și că nu s-a certat niciodată cu el. Habar n-are de ce ar fi fost necesar să se certe. “Păi tocmai d-aia, cum să fac așa ceva?” În zăpezile alea mari, din februarie, știe că acesta a stat și pe la ea pe la poartă. “Uite, la stâlpul ăla stau, acolo era și dădea zăpada”. E singurică de 14 ani, a lăsat-o moșu’, a murit la 64 de ani. Apoi Manda își dă seama că o înregistrăm, așa că se bucură: “Să-i spuneți lui Avram că o să mai iasă primar”. Îi știe toată povestea acestuia. Știe că a fost învățător și că mulți copii din sat au învățat să buchisească după ce au trecut prin mâna lui. “Ei, maică, sunt mulți căței care candidează și vor șefie, dar lumea nu-i proastă!” Manda, însă, se bucură că are pensie bună, de 7 milioane, că a lucrat mult timp la zootehnie. “Mă descurc, ei, ce să fac?!” Apoi ni se destăinuie că a ținut tot postul, măcar că s-a-nrăit lumea și ea să se înfățișeze curată la trup. “Când o veni Paștele, mai tai o găină, una-alta, păi ce să fac?” Pomana o face pentru soț și pentru mamă, care s-a prăpădit de tânără, pe când Zmaranda a lui Filip avea doar 4 ani. Acum, iată, au ajuns-o bătrânețile. Știe că Grătaru se numea Satul Măgarilor, că erau mulți, ne spune, dar acuma abia dacă mai găsești câțiva. Lumea îi înhăma la cotigă și-și făcea treaba cu ei. Acum, lumea i-a mai vândut, nu i-a mai prăsit, s-au mai dus din ei și pe la cimitir, iar vreo doi lucrează pe la primărie, râde Manda. Apoi pleacă, lipăind papucii, după ce ne urează să fie bine. Neamul lui Filip se întinde și-n lateral, pe o fundătură. Ajungem la un alt Filip, tot femeie, trecută de prima tinerețe, care știe că primarul e foarte bun și săritor. Are curtea betonată. În mijlocul ariei, aproape de bucătăria de vară, se află fântâna. Lângă ea, pe peretele văruit alb, stă spânzurat un ciob de oglindă. În el, dimineața, bărbatul familiei, se dichisește. Pe primar îl cunoaște de când era copil, la școală. Știe că e calculat și-i place că nu e repezit. La Grătaru, lumea trăiește din pensie. Care nu are, știe ea, e vai de capul lui. “Hai s-o vorbim p-aia dreaptă: și primarul de unde să le dea?” E bucuroasă că, spre deosebire de alte sate, Georgică Avram e un primar care nu e hoțoman, că unii, după ce stau cât stau, pleacă bogați. “N-am auzi!”. Vine și bărbatul, Filip Tudor, cunoscut drept Apozeanu, ferchezuit proaspăt. Miroase a colonie ieftină. Știe el ce știe: “He-hei, e primar de la revoluție Georgică. E băiat de la noi din sat”. Știe că mai trăiește maică-sa, ceva mai sus, la câteva ulițe distanță, dar femeia îl contrazice, ea e mai bine informată: “Taci, mă, că a dus-o la oraș, că e bătrână și nu mai avea cine să-i aibă grija”. Apoi îl plânge: “E necăjit primarul. Avut nenorocirea aia cu femeia și are fete de crescut, vai de sufletul lui, că numai el știe prin ce a trecut!” Azi vor face de mâncare fasole. “Cu carne, că eu nu pot să țin post. Să țină ele, femeile, că ele au păcate mai multe!” În discuție, se bagă un alt tătăic. Are pe cap un clop și fața-l trădează. Și el e tot din neamul lui Filip. “Da, am fost cioban, la ceapeu”. Știe că primarul e bun, altfel nu stătea de 20 de ani pe scaunul ăla. Și râde când îi spunem că le cam trage la măsea: “Da, așa e, ce deștept ești tu! Habar n-ai cât bea, numai beat umblă… El și cu doamna doctor!” El, pentru azi, ne explică tacticos, are ciorbă de barabule, așa spune el, amestecate cu ștevie. Și ne explică și că ține de foame: “Cum dracu’, toată ziua mănânc și tot foame-mi e!” Lui Georgică, primarului, îi urează sănătate. Ce-ar vrea el e simplu: gaze și asfalt. Și tot râde ciobanul: i se spunea Satul Măgarilor că erau mulți. “Dă-i dracu’, aveam o fată care mulgea măgărița și a băut lapte d-ăsta până s-a făcut mare doctoră în București”. O cheamă Cornelia, are 40 de ani și-i măritată, așa că ne spune să stăm băieți cuminți și să-i lăsăm fata în pace. Pe strada Gladiolelor, de la oraș, Niță, un spoitor bătrân și cu bun-simț, cu vorba domoală, a venit la familia Zevedei. Face negoț cu bulendre, de ani de zile. E numai femeia acasă, Aurica, stă cu moșul comerciant de straie, îl petrece până la poartă. Ne spune că vine prin sat de ani mulți și că și-a făcut mulți prieteni. Aurica e singură pe bătătură. Soțul, ca restul bărbaților, e plecat la vie, s-o dreagă. E categorică: are 5.000 de metri și nu prea e bună de nimica. Mare venit nu aduce via, doar că-l ajută pe bărbat, toamna, să se simtă mai în putere, cât să facă și el copii bâlbâiți, că nici vița nu-i de soi și iese numai vin “1001″. “Eu îl mai cert, dar n-am ce să-i fac”. Se uită mult la televizor, iar pe primar, pe Georgică Avram, ar vrea să-l vadă la “Mireasă pentru fiul meu”. “E cumsecade, pe cuvântul meu. Și e necăjit, că i-a murit soția”. Are și arie mare, dar răsadurile o să le pună după paște. Acum și-a amenajat numai o grădiniță, cu zambile și narcise, toate plesnite. O să pună roșii, vinete și ardei. Spoitorul, ținându-se de șotii, ne privește mâna stângă și e atent că n-avem verighetă. “Dacă tot ați venit până aici, găsiți o fată frumoasă, gospodină, s-o luați la oraș”. Îi spunem și noi că încă nu am băut vin d-ăla “1001″. Poate mai la toamnă, râde și Aurica, după ce se face vinul, că e atât de bun că toți bărbații și toate babele, din cauza lui, umblă cu gura roșie, pe lângă buze, care cum bea, cu borcanul sau cu cana. Iar spoitorul, care se vede că e trecut prin viață, cunoaște și rețeta: “Zacăr cu pumnu’, apă cu furtunu’, imediat 1001!” Că tot vine Paștele, Aurica a tăiat mielul deja, dar după listă. Are băiat mare, plecat în Italia de 2 ani, așa că-l vede rar, dar e bucuroasă că i se descurcă odorul, lucrează în construcții și pune și el un ban la ciorap. Îl așteaptă acasă, acum, de sărbători. La strada principală, mai spre capăt, intrăm într-un magazin care, datorită felului în care este prezentat, sare în ochi. E vopsit în roșu și-albastru, semn că patronul e stelist înfocat. Are și două steaguri ale acestui club de fotbal, flutură deasupra. Înăuntru, dăm peste o angajată politic, Emilia Păun, cunoscută drept Telefonista, care e pusă rău pe vorbă. Îl cunoaște pe primar de mult timp, au fost amândoi în aceeași barcă, asta cam pe vremea când Ion Iliescu le zâmbea, galeș, românilor. D-aia Georgică Avram, 20 de ani, a fost băiat bun, dar acuma nu mai e, că s-a dat cu portocalii. “Dacă mi-au luat din pensie, din toate alea, ce să fac?” Știe și ce trebuie să se întâmple cu ăștia care sunt, acum, la putere: Să se ducă dracului! “Of, că vorbesc urât, că abia m-am împărtășit”. Vrea ca lumea să nu-i mai vadă. Îl susține și-acuma pe primar, vrea ca tot el să conducă satul, dar nu e împăcată cu gândul că s-a dus la alt partid decât la ăla de care-i este ei drag. “Uite, face parte din nenorociții ăștia, care e la conducere acum, de ne-a zăpăcit!” Magazinul e bine aprovizionat, pentru un spațiu sătesc. Găsești cam de toate, cam de la ciungă și până la gaz de lampă, dar nu se vinde mai nimic, că n-are lumea bani. Telefonista știe că primarul n-a făcut treabă prin comună așa de speriat. “Când te duci, te servește”. Tot spune că Avram a fost băiat bun, că altfel nu-l alegea lumea atâția amar de ani, dar problema e că cu ăștia de la putere, de-acum: “A nenoroct țara”. Tot ce vrea este să nu-l dea pe primar, ci doar pe Băsescu, președintele țării. E bine informată: “Lui Băsescu îi transmit să se ducă dracului, c-a vândut flota, c-a vândut țara. Acuma vrea să vânză, cât sunt eu de proastă și de bătrână, cupru, nu știu ce, aurul și toate celelalte”. Noi deja suntem atenți: Doamnă, să înțeleg că vă uitați mult la “OTV”, nu? “Nuu, mă uit la “Realitatea”, la “Antena 3″. De primar, de un an de zile se roagă să-i facă becul de la strada, dar nu o scoate la capăt cu el. Georgică Avram ar vrea, dar știe ea că electricianul umblă numai beat-muci și nu e un om pe care să pui bază. “E un excroc, un bețiv. Se suie acolo și se face că face treabă”. Oricum, concluzia e că nimeni nu e mai bun ca primarul, asta e clar. Se uită și vede că vremurile s-au schimbat: în tinerețe, la centrală, unde era telefonistă, erau aparate cu manivelă, tot învârtea la ea. Acum, în buzunarul de la șorț, are telefon mobil, vorbește la el cu băiatul, care e inginer, la oraș. E director-adjunct, la gaze, coleg cu Viorel Ivanciu. Tot la strada mare, ieșită la poartă, Stancev Maria, a lui Dițu, ne arată că i se mișcă placa din gură și că abia mai poate mânca. Are în mână o găletușă și e bucuroasă că ne-a ieșit cu plin. E supărată pe primar că dă ajutoare la lumea asta care, în general, e puturoasă. Bătrâna are pensie, dar e potrivită. Vrea ca Avram să se gândească și la bătrânețea ei, că are 80 de ani. Nu mai poate să se ducă la biserică, n-o mai țin picioarele. Are băiatul acasă, deretică prin curte. Nu stă aici, ci la oraș, e gardian, dar a venit s-o ajute și să-i sape aria. E greu cu bătrânețea, dar mai grea e singurătatea. Nu mai poate să se aplece, cât să plivească prin răsad. Din fund, o cățea, neagră, că d-aia o cheamă Negruța, ne latră cu poftă. Azi, o să mănânce ceva care-i vai de capul ei, așa spune, că n-o mai țin dinții. Primarului nu vrea să-i spunem nimic, dar știe ea că tot el o să iasă primar și la vară. Îl știe de învățător, nu de hoț. Și-l știe necăjit. “E durere mare”. A venit la ea la începutul lui martie, de i-a adus mărțișor. “Plângea și el, plângeam și eu. El plângea de focul femeii, care i s-a prăpădit, eu plângeam de focul meu”. Maria a lui Dițu, însă, ne spune că-și aduce aminte că ea mai citește. A citit, ultima oară, o carte, nu mai știe cum se numește. Ne spune că într-un sat, s-a dat ordin să fie omorâți tot bătrânii, că așa s-a dat legea. “Să rămână numai tineretul, așa era legea”. Autorul o fi fost vreun apologet de-al lui Hitler, aruncăm noi. Dar bătrâna o ține pe-a ei. “Au omorât toți părinții. Dar un copil și-a pitit părintele-ntr-o groapă”. Când și când, se făcea sfat și se puneau întrebări grele, despre viață. Cum rămăsese numai tineret, nimeni nu avea răspunsuri. Numai cel care și-a ascuns tatăl se ducea să-l întrebe pe el și știa mereu răspunsurile bune. “Ce să știe tineretul?!” Dar l-au dibuit, că avea numai răspunsuri de om bătrân. După asta, tineretul și-a dat seama că nu are habar de nimic și că e bine ca ăia care și-au ascuns părinții să vină cu ei la lumină, că ei au răspunsuri la întrebările grele ale vieții. “De-atunci s-a dat ordin să nu mai fie omorâți bătrânii”. În jur, are și o grădiniță de zambile. Le rupe băiatul și le mai duce la oraș. Vrea să ne dea și nouă câteva că, zice ea, poate avem vreo doamnă care ar putea să se bucure la vederea lor. Pe strada Speranței, ieșită la uliță, e tanti Niculina. În buletin e trecută Dănescu, dar satul o știe de Culina lui Găinușe. Dă cu un ciocan, de două kile, într-un pripon, cât să nu-i plece căprița. Pe primar îl știe de om civilizat, e băiat de sfat și e cuminte. Mamă-sa primarului stă la două aruncături de băț mai încolo. Știe că e paralizată și că are 85 de ani. “A luat-o, mamă, la oraș, să-i aibă grija”. Știe că Avram, după cum are el prioritate-n sat, tot el o să se ocupe și de-cum înainte de el. “Are și școala de avocați făcută. E om cu relații. Doar n-o să fie ca mine, o amărâtă”. Îi e drag de căpriță, a scos-o să pască iarbă proaspătă. Are în mână și-un mănunchi de nuiele, iar căprița tot se-nghiontește. “E scump laptele. Dacă tot sunt operată la inimă, măcar p-asta s-o țin și eu, să am o cană de lapte”. Se chinuie cu ea că n-are cine. Trăiește amarnic, de azi pe mâine, mai mult cu ștevie, pe care o are în spatele casei. “Vreți să vă aduc o traistă? Hai, mânca-l-ar mama!” Apoi ne spune și rețeta. Ștevia se adună, se curăță de coadă, se spală în două ape, după care se pune la fiert. Trebuie să fiarbă bine, după care se strecoară și se storcește cu o lingură de lemn. Se amestecă cu un pumn de făină. “Încing uleiul în cratiță și o fac prăjită”. Se subțiază după plac. Se amestecă și cu o căpățână de usturoi și se mănâncă mai mult cu pâine. “Iese nemaipomenită! E bună, maică, e bună”. Cât să dai cu căciula după… capre. De sărbători, nu știe ce să facă. N-are ouă, nici carne. N-are nici pensie, dar are tensiune. Tot ce-ar vrea e să vină primarul, la amiază, la ea la masă. “Să vie că cu dragă inimă-l aștept. Mâncăm ce e, că fac o ștevie de te minunezi!” Cratița e pe masă. Să vină și Avram, că e și el om. Capra tot se dă pe lângă nuiele. O cheamă Mioara și a fost dată la țap astă-toamnă. Acum stă să fete. “Pân-oi mânca eu lapte de la asta, numai Dumnezeu știe dacă mai am zile!” Își aduce aminte că, aseară, a avut tensiunea 22 cu 12. Și-i pare rău că tot cade bruma și i-a ciufulit zarzărul. Are un zarzăr pitic, mai lua fructe și le punea la ciorbă, că așa are un alt gust decât dacă e acrită cu borș de tărâță. Și-ar mai face și gem, că are nepot. Spre celălat capăt al satului, ieși la poartă, stă Alexandru Marin, cunoscut drept Marin Tatu. E într-un cărucior cu rotile, n-are un picior. Are și o sondă. Urina picură, dintr-un furtunaș, într-o pungă. O are la vedere. Vorbește domol și-l știe pe primar drept cumsecade. Dacă e bolnav, nu-i mai rămâne decât să se bucure de soarele lui aprilie. S-a îmbolnăvit pomenindu-se, spune el, cu un dor. “Dorul” la apucat de la mijloc, de la șale, apoi i s-a dus în picior. A fost arterită. N-are babă. Stă singur și e ajutat de o femeie din sat, îi mai deretică, îi mai face mâncare. Îi dă jumătate din pensie. Din 8 milioane, mai rămâne și el cu 4, cât să-i ajungă de medicamente. “Ce să zic, necazuri!”. Medicamente ia cu pumnul. De profesie, a fost mecanic agricol. Azi a mâncat pâine cu zahăr, că asta a avut în casă. Îi bucură privirea o grădiniță. Tot zambile și narcise sunt și aici. Stă pe Strada 2, iar primarul, dacă ar avea putere,ar fi bine s-o asfalteze. Și să schimbe și țevile prin care se distribuie apa, că sunt de metal și curge cu rugină. “Să-i spuneți multă sănătate din partea Lui Marin al lui Tatu!” Apoi știe că e necăjit și el. Aici, la Grătaru, pentru Alexandru Marin zilele trec extrem de greu. Stă mai mereu la poartă, cât să mai vadă o față de om. În rest, noaptea doarme puțin, precum cocoșii, câte o oră. Se uită la televizor, îl butonează cât să-i treacă urâtul. Plecăm cu inima strânsă până în spatele bisericii, unde se întinde un parc vesel. Copiii, în vacanță, își fac de cap prin leagăne, E bucurie aici. Dinu Alexandrina, a lui Simion Mustață, ieșită la poartă, ne spune că au fost 10 copii la părinți și că a crescut tot cu ștevie și cu mămăligă. “Erau vremurile altfel!” Crede ea că a fost fericită. Acum nu mai e, fiindcă primarul n-a vrut să-i mai dea un hectar de teren, dreptul ei de la colectiv, c-au rămas toți 10 frați, și toți în viață, să se-ncaiere pe numai 3 hectare. Privește lung spre copii. “Să-i spuneți că sunt supărată pe el”. E ea supărată, dar e de acord că nici altul nu e mai bun ca el. Fiul acesteia, Dinu Marian, și el ieșit la uliță, își aduce aminte că Georgică Avram i-a fost învățător. “A fost primul învățător care nu m-a bătut la palmă”. Râde cu poftă. În parc, e deja larmă. Împrejur, vedem noi, au explodat copacii. E-hei, aprilie e de-a dreptul nebun: erau zarzării-nfloriți, când eram îndrăgostiți! Gurbănești: Viața mai bună de pe lumea-cealaltă Satul Coțofanca, aflat în stânga Mostiștei, în Vinerea Mare pare ca doarme. E răsfirat, ciufulit, iar sărăcia se ghicește în fiecare înfundătură. Ca să ajungi aici, de la Valea Argovei, o faci la dreapta, pe DJ 303, iar ochiul se bucură de verdele crud din aprilie, dar și de lacurile dimprejur, tot la fel de verzi ca o piele de broască. E de-a stânga și de-a dreapta drumului principal, singurul asflatat și care taie satul de la un capăt la altul. Abia când pătrundem adânc, pe un drum lăturalnic, sub un stâlp în care două berze și-au făcut cuib și par decupate dintr-o ilustrată despre câmpie, dăm peste Pădure Constantina, a lui Maria. Așa o știe satul. Are 70 de ani și crede că primarul e bun. Sunt de leat, dar mămăița crede că Panait Jelev tot are viteză. "Mai vine prin sat, ca o vijelie". Are unghii butucănoase și, deși în dimineață un soare râde vesel, e îmbrobodită bine. Satul Coțofanca, printre altele, e celebru prin faptul că a dat un prefect, la oraș. Pe Gamulea. Ulpiu Traian Gamulea. Iar Pădure Constantina nu mai știe ce face acesta. "A plecat". Știe că satul e micuț, dar și îmbătrânit. Spune că parcă e uitat de Dumnezeu. Peste iarnă, a fost groaznic. Așa zăpezi, ca-n februarie, bunicuța n-a mai văzut de pe vremea când era copilă. E mulțumită că primarul i-a bătut la ușă, atunci când i-a fost greu. "Mi-a adus și el ce-a putut". În sat, ar mai fi multe de făcut. Femeia ar vrea să fie apă curentă în permanență, dar nu pentru ea, ci pentru tineret. "Să aibă condiții și să nu fugă. Că rămâne satul pustiu". Apoi îl laudă pe primar. "Uitați, a făcut canalizări d-astea, a făcut șosele, să fie frumos, dar e sărăcie multă, băiete". Se trăiește cam nici la deal, nici la vale. "Dumnezeu știe cu ce trăim!" Apoi nici mâncarea n-ar fi, acum, la vreme de primăvară, în lipsă, mai ales că lumea ține post. E mândră că are băiatul la București, e șofer, la un patron, câștigă și el cât să se descurce. Vrea să-i spunem lui Panait Jelev, primarului, doar atât: "E foarte bun. Să țină cu satul, asta îi transmit". Apoi ni se destăinuie că moșul i-a murit de 3 ani, o să-i facă rânduielile abia în iunie. Plânge subțire. "A fost băiat muncitor. A lucrat 40 de ani la colectivă, ca șofer". Când poate, se mai uită la televizor, cel mai mult la "OTV", dar și la "Kanal D", ca să vadă viața vedetelor și cum se mai trăiește prin cluburile din București, oraș care este deja de pe altă planetă. Și e speriată de cutremure, deși s-a împărtășit. "Maică, ce-am văzut pe la Indonezia, mi-am făcut cruce. S-a-nrăit lumea, d-aia dă și Dumnezeu ce ne dă". Și e bucuroasă că stă într-un sătuc ferit de calamități, așa ne spune, e ferit și de "inundății", și de orice. "Lasați, are grijă primarul, ne-a înțeles de câte ori am avut ceva de vorbit cu el, e om așezat". Râde când îi facem fotografie, dar ne reproșează că n-am anunțat-o din timp, să se mai ferchezuiască și ea. "Și ce făceați, vă dădeați cu ruj?" Așa că bătrâna râde. "Da, mie ruj îmi trebuie, că, în rest, le am pe toate. Nu-mi dădeam nici când eram fată!" Mai spre margine, o altă bunicuță, cu nopatea-n cap, ne spune că merge la biserică. Se sprijină într-un toiag, iar în mâna stângă cară un coș de răchită, din care surâde un buchet de zambile. Are o sticluță de vin și o mână de colivă, toată pudrată. Despre primar ne spune doar atât: "Dom'ne, e bine!" Și e bine pentru că ajută lumea din sat și că nu vorbește urât. O să mai iasă primar, așa spune ea, după mintea ei. O cheamă Coman Maria, iar satul o știe și de bine, și de rău, dar o mai cunoaște drept Coman a lui Gheorghe. "Știe dânsul, știe primarul". N-are lumânări la ea, o să cumpere de la biserică, 4 la leu. Acum face maslul, iar moșul, na, belea, nu mai trăiește. Pleacă agale, pe drumul pietruit și peticit cu iarbă nouă, pe margini. Mai spre centru, spre cârciumă, dăm și peste Costel al Făinoasei, care știe că Panait Jelev, primarul, are și mulți dușmani, câtă vreme d-ăștia are și copilul ăla de țâță. E țigan, așa se laudă. Iar pe primar îl știe de om gospodar, că a fost bogat de când lumea, așa că n-a furat nimica, în comparație cu alții. "A avut carte, a avut funcție". Știe el că așa a fost primarul încă de pe vremea lui Ceaușescu, mai ales că toți suntem copiii lui și mai puțin ai lui Dumnezeu. La Coțofanca, se trăiește pe sponci, mai precis cu amărăciune. "Vai de mama noastră!" Acasă n-are făină, n-are nimic, iar prin bălți nu merge să arunci un băț, cât să prinzi o coadă de caras pentru o prăjeală. Vrea să-i spunem primarului că, în cazul în care va lua altul, cât să fie în fruntea satului, lui îi pare rău. "Eu aș zice să ia el!" Costel știe că Panait Jelev, moșul, cum îi spune el, îi ajută până și pe copii. "Îi știe că n-au ce să mănânce. Așa că le bate la poartă, vă spun eu". Își lasă căciula pe ceafă și ne face o radiografie a satului: "Numai babe și moși. Bătrâni amărâți. Tineretul a plecat pe unde a văzut cu ochii". De Paște o să taie o pasăre, iar în buzunar o să aibă bani cât să se uite la soare. Băieții lui mai aruncau pripoane prin bălțile luate de șmecheri, numai așa mai vedea și el cum arată un crap la solzi, dar acuma nu mai are ce face, toți sunt pe aresturi grele și respiră aerul de pușcărie. "Viață grea". Are 67 de ani și crede că viața e curvă. Ieșită la stradă, Damaschin Petra, a lui Codică, arde un mănunchi de nuiele, pe care le-a pieptănat cu grebla de prin arie. Primarul e foarte bun, că le-a dat lemne și pachete, în zăpezile alea mari. "E un om foarte cumsecade. La cel mai amărât, îi spune sărut-mâna". Deși e Vinerea Mare, ar vrea ca Panait Jelev, primarul, să-i mai bată din nou la poartă, cât să-i dea și ei ceva, să aibă ce pune pe masă, de Paște. "Eu sunt foarte mulțumită de el. E om gospodar". În februarie, nu a uitat Damaschin Petra, a lui Codică, a ajuns primarul cu camionul cu pâine, că nu mai intrau mașinile, iar făina, în saci, se sfârșise. "Ne-a dat, săracul". În curte, se laudă, a pus, acum, ceapă, usturoi și mazăre. Duminică, de sărbătoare, nu știe ce-o să facă. Ne spune că e singură și că e amărâtă. "Maică, n-am nici o mie de lei, zece mii de lei, să-mi iau o pâine". Ne zice bogdaproste când îUnul mai bun, altul mai răui dăm noi să-și ia 5. "Sunt mulțumită de primar. Să-i zici că, dacă o da ceva la lume, să dea la toți, că doar nu mi-o da numai mie!" Știe că nu-i poate mulțumi pe toți, că lumea e ca lume, unul mai bun, altul mai rău, după cum le e nația și felul. "De ce să zic, nu știe mama. Asta e lumea!" La alegeri, în iunie, se jură și-și face cruce că tot pe Panait Jelev o să-l voteze. "Lasă, mamă, să ia tot el, că e băiat cumsecade", ne tot repetă. Nu știe că primarul scrie și poezii, mai ales că n-a stat după coada lui la primărie, să vadă ce face acesta când mai are și timp să respire. "Eu sunt femeie bătrână, nu știu d-astea". Are 73 de ani și se consideră bătrână. Primarul e tot pe-acolo, dar îl consideră tânăr, pentru că e-n vână și nu l-au lăsat puterile. "Are nevastă ca lumea, are copii prin străinătate, știu eu, e om gospodar, e om bine, n-ai ce să zici". Așa că ne spune cât să ne facă să râdem cu gura până la urechi: "Care nu-l votează, să se aleagă praful de el!" Mai sus, Gurbăneștiul e și el pustiu. Abia prin centru e ceva animație, dar doar cât să mai dai peste un suflet de om. E liniște și se aud plesnind mugurii. Mâncând pufuleți, cu o bască îndesată pe cap, Radu-electricianul nu vrea să ne spună unde se duce câtă vreme nici el nu are habar. Pășește pe asflat și nici nu bagă de seamă. Ne spune că primarul e ca o vijelie, e ba aici, ba colo, deși are și el o vârstă, dar tot e bine că-l țin picioarele. "Are un cățel, tot îl mușcă". Înțelegem că acest "cățel" e contracandidatul de la partidul care a tăiat pensiile, Cristi i se spune. "Eee, face el mare brânză!" Atâta vrea să-i spunem lui Panait Jelev: "Să-i ziceți că e bun". A lucrat 52 de ani, iar moșul oftează când își aduce aminte că i s-a tăiat din venit. "Să-i dau dracu'? Nici nu știu ce să zic!" Apoi ne mărturisește că s-a aghesmuit de dimineață, a băut și el bere cu vodcă, atâta cât să iasă carcalete și să-i ronțăie stomacul. Acum se duce la biserică, poate-i dă popa un miel. După care râde șmecherește. Dacă va mai câștiga un mandat, primarul ar fi bine să facă ce-a făcut până acuma, adică să fie liniștit și tot la fel de bun cu lumea. După care se scarpină la ceafă, nevenindu-i să creadă că a ajuns și prin acest sat un picior de reporter. După care ne descoase el: "Bine, bine, dar tu ce faci de Paște?" Îi aruncăm și noi peste umăr că ne ducem la lumpanar, iar moșul ne face semn din deget, că să ne meargă bine. Spre vale, la cârciumă, ne întâmpină cineva din neamul lui Ion Circă Are fes pe cap, iar de primar știe că e om ca toți oamenii. Știe că lumea nu e deloc cinstită. "Toți e hoți. Suntem noi hoți, d-apoi ăștia care vor funcție?" Pe primar îl știe om așezat, că e la locul lui. Tot ce vrea e ca Panait Jelev să meargă înainte. Lumea trăiește cu ce are. Și, de regulă, n-are nimica. E bun primarul că e mai în vârstă fiindcă, dacă vine unul tânăr și n-are după ce bea apă, lasă satul fără linguri. "E om care n-are treabă cu băutura, cu d-astea. Eu îl știu de ani de zile. E om cu capul pe umerii lui". Știe că primarul mai are obiceiul să-i înțepe pe unii în versuri, mai ales pe doctorița care face naveta de la București și care ba vine, ba nu vine. "Pe o parte, a pus asfalt ca lumea. A pus și apă. Ce să-i zic? Să ne facă și nouă drum ca lumea". Dar apoi se rectifică: "Dar și eu vorbesc trăznăi. Până acuma, mergeam pe șleauri, că abia înainta căruța, iar acuma vreau asflat peste tot. Deocamdată e bine!" Spre fundul văii, tușa Ivan Iulia, a lui Victor, crede că primarul nu e bun. Ne tot repetă: nu e bun și pace! Și nu e bun pentru că a dat bani la oameni, a dat lemne, iar ei nu i-a bătut la poartă. Apoi ne spune și de ce e supărată. Are omul bolnav de cancer la ficat. Nu mai rezistă și începe să jelească. "Uite-acuma a plecat să mai dea o roată satului, așa mi-a spus, ca mai vrea să vadă o singură dată satul, ă apoi se prăpădește..." L-a tot plimbat pe la București, pe la Fundeni, la două-trei săptămâni, vaietele ei se aud în josul străzii, are 67 de ani bătrânul și moare. Are o singură fată, la Cernavodă, s-a măritat pe-acolo, și ea cu bărbatul mort. ACum e singurică pe bătătură. Nu știe ce-o să mai facă după ce-o s-o lase moșul. "Stau cu el aici. Îl îmbrac, îl încalț, îi dau să mănânce și mi-e drag să fac asta. Iar acum se duce..." A trăit bine cu el. A luat-o de la 20 de ani și spune că a fost coaptă. "Vă spun din tot sufletul. Mi-am vândut pământul, să-l salvez, așa să-i spuneți primarului, of, Doamne". Ar vrea să-i treacă primarul pe la poartă, să o mângăie, că are necazuri și nu mai știe cum să iasă din ele. Până la Valea Presnei, drumul e proaspăt pietruit. Se înaintează greu, iar câmpia pare nesfârșită. Când și când, se gjhicesc pâlcuri de salcâmi, în buza văii. Încă n-au înverzit. La stânga, până să ajungi în sătuc, e o biserică. O privim de departe, iar soarele dimineții o face să plutească. Satul e trezit demult. Are canalizare nouă, pe stânga și pe dreapta. Dăm o roată, însă lumea e care la grădini, care la vii sau la biserică. Spre margine, ieșit la poartă, petrecând un rând de gâște, Păduraru Gheorghe ne lămurește că oamenii stau băgați prin casă, iar femeile își fac de lucru pe la biserică. Râde când îl întrebăm despre primar: "He, he, mânca-te-ar tata, ce să spun? E cumsecade. Acuma vor unii să-l pună pe unu', Belu". Dar moșul ne lămurește că nu e nimic de capul ăstuia câtă vreme primarul Panait Jelev a făcut drumuri frumoase și se cunoaște că a pus el umărul. Până în sat, nu se putea ajunge. "Dar acum e damblaua ăstora de la PDL". Îl știe că e din sat, că-i merge mintea și că nu-i băiat prost. Iarna, în sat, se hibernează, ca urșii, că nimeni nu poate ajunge aici. Abia acum, de când s-a pietruit calea de acces, adică vreo 5 kilometri de drum, e mai bine. În rest, lumină nu e cu săptămânile, că instalația electrică e veche, cam de pe vremea lui Gheorghiu Dej. La Valea Presnei, mașinile de marfă ajung rar. Așa că lumea mănâncă ce are prin curte. Apă e de la pompele din puț. Pâine se face din făina de prin hambare. Ne spune că mai găsim lume pe la cârciumă. Adică în centrul localității, unde e un chioșc mare. Dăm și pe-acolo, dar bate vântul. Într-un final, pe un șleau, într-o arie cu gardul aplecat, Văleanu Dumitru știe și el că azi e maslu și că lumea face pregătiri înainte de Sfintele Paște. Are o furcă-n mână și-și face de lucru la o căpiță. Pe primar îl știe că deocamdată e bun. Ar vrea să facă șoseaua, dar știe că nu are primăria bani, că satul e amărât și lumea e îmbătrânită. Azi, pregătește trifoi pentru animale, la căprițe, că oile le are la cioban. Duminică, o să bea vin roșu, că numai d-ăsta se găsește. Pâine cumpără numai cine are bani. Are 70 de ani, dar se ține bine. Baba are 66 de ani și e acasă. Anul ăsta n-a fost la vie, că nu prea se omoară cu ea, că doar nu e Fetească Regală. Primarului vrea să-i spunem să aibă sănătate "și să mai iasă din nou". Cu primarul ne găsim abia pe la Vișinii. Venea de la Călărași. Panait Jelev știe că e șef peste o comunitate săracă și îmbătrânită. Și satele sunt așezate peste mână, că numai când se usucă pământul le poți străbate de la un capăt la altul. Oftează când îi spunem că oamenii sunt năpădiți de greutăți, ca oile de ciulini. Nu are putere, dar crede că viața, în general, poate fi făcută mai bună. Dacă nu acum, măcar pe lumea-cealaltă! Câmpia eternă – Înfrățirea: Copârșeu din lemne ude, unde moartea nu ajunge n satul Înfrățirea, situat la sud de Dor Mărunt, cale de vreo câțiva kilometri, spre inima câmpiei, toată lumea știe unde stă “amărâta”. Cum ne iese în cale un suflet de om, aflăm imediat că stă pe strada lui Mitică Ciobanu, asta dacă știm pe unde vine. “Imediat! Haideți că v-arat eu.” Așa ca pornim alene, vreo trei colțuri, dincolo de strada Speranței. Trecem și de strada Delfinului, iar interlocutoarea noastră, Costache Măndica, râde când o întrebăm dacă a văzut vreodată un astfel de mamifer pe la ea prin ogradă. “Da, numai delfini avem p-aicea”. Femeia poartă cu grijă, în mâini, o ceașcă cu zahăr. Dedesubt, ne spune, are cafea, zahărul fiind deasupra. Deși e sărit de ora 9:00, spune ca abia acum are de gând să stea în fata ibricului. “Eee, asta e a doua cafea pe ziua de azi. Sunt trezită de dimineața”. Nu avem habar de ce, dar n-o credem. Cum trecem de strada Delfinului, o întrebăm dacă primarul, Ion Nițulică, nu este cumva și el vreun pinguin. “Primarul?!”, se miră aceasta. Apoi scoate același sunet care, ne dăm noi seama, îl folosește în mod frecvent: “Eee, dă-l dracu’!” Ne explică faptul că, de patru zile, primarul din Dor Marunt umblă numai cu băutură. “Eee, dă-l dracu’! I-a rămas băutură de la nuntă. Și o dă la proști, aicea, ca să-l voteze”. De fel, e din Dragoș Vodă. Nu ne mai dă și alte amănunte căci trecem și de strada Minerului, fix din Înfrățirea. Măndica nici d-ăștia n-a vazut. “Eee, avem de toate. Avem și mineri!” Minerul ăsta, ca idee, sapă la primărie! Vorbăreața ne explică și modul de trai de prin zonă. “Multă lume se duce la furat”. Adică, pe la miez de noapte, când foamea e mai intensă și somnul mai dulce, ăia mai saracuții mai dau iama prin curțile gospodarilor. Dar nu știm ce anume e de furat prin sat, că multe arii n-au nici gard. Înfrățirea numără cam 200 de suflete si vreo 70 de fumuri. Acum, că au înflorit până și salcâmii, satul e tot verde, ca un ochi de vrăjitoare nebună. Măndica e de acord cu noi că ăia care mai sar gardul ălora mai harnicuți nu fură de prin sat, ci din localitățile învecinate. “Păi nu fură de la primar?” Râde de-i sare zahărul din ceașcă. “Cum să fure de la primar?! Ãla fură de la noi!” Și ne și spune de ce Ion Nițulică nu e băiat bun: “Eee, dă-l dracu’ de nebun, că n-a făcut nimic”. Ea, că tot vin alegerile, o să-l voteze pe Ion Iacomi. Știe ea de ce. Nu că n-a fost invitată la nuntă, ci pentru că actualul primar e prea bandit. Ãsta, săptămâna trecută, a jucat la nunta fiului său, dar Măndica n-a fost invitată. E drept, nici nu s-ar fi dus: “Nici dacă mă dădea’ banii afară din casă nu mă duceam”. Nu s-ar fi dus nici ca nașă și nici dacă ar fi fost invitată fără să dea dar. Nu vrea sa-i ureze primarului absolut nimic. “Nu, nu. Eee, dă-l dracu’, nici nu vreau să aud de el”. Tot ce vrea e ca acesta să-i mănânce loboda. În sat, sunt două magazine. Se mănâncă, de regulă, ce aduc comercianții. Banii provin de la munca cu ziua. Iar o zi de muncă, la Înfrățirea, e 50 de lei. Ajungem și la “amărâta”. Măndica știe ce e cu ea: “E vai de mama ei!”. “Amărâta”, mai precis Chioreanu Ștefania, are 6 copii. Fata cea mare, aflăm, e măritată. Ceilalți sunt copăcei. Locuiesc de-a valma într-un bordei. E drept, e acoperit cu țiglă, dar cotețul e făcut din lut bătut. Are două încăperi, una de doi metri pătrați, care e și dormitor, pentru copilul cel mare, care e în clasa a III-a, dar și bucătărie. Urmează, apoi, camera propriu-zisă, unde stă înghesuit un pat cu arcurile sărite. Lângă acesta, pe o laviță plina cu bulendre, un televizor color arată mira. O luam la rost pe femeie, dar aceasta râde de parca tocmai ce-a lovit-o fericirea. Ne spune că face bine, așa că e rândul nostru să ne arătăm uimiți. “Eee, o imităm pe Măndica, faci bine de nu mai poți!”. Suntem înconjurați de copii, vreo 3-4. Cel mai săltat, poreclit Grasu’, are în mână un cuțit. Are blugi pe el, tăiați din dreptul genunchilor. Sunt strânși, în jurul brâului, c-o sfoară. Îl căutăm pe cuțitar de chiloți, dar se retrage rușinat. N-are. Ne spune și ce face cu cuțitul: în spatele bordeiului, execută operațiunea de curățat cartofi. Ștefania e în picioarele goale, fiindcă i s-au învățat tălpile cu pământul. De peste gard, dintr-o curte vecină, o altă femeie se-apucă să urle la noi. Ne tot strigă să n-o ajutăm pe “amărâtă”, că banii se duc pe băutură. “Poftiți înăuntru”. Primarul Nițulică n-a fost niciodată la ea. În fața tindei, ca omul gospodar, a pus foc la arcurile unei dormeze înghesuite de câlți. Câlții ard cu o flacără moale. Pentru azi, arcurile alea sunt banii de pâine. Are bărbat, normal, care e cioban la Lili al lui Spulber. Își dă seama că habar n-avem cine e ăsta. Soțul vine seara și, după cum are bătătura plină de mucoși, cam realizăm ce activitate importantă desfășoară acesta în gospodărie. Doar e stâlpul familiei! Ștefania ne explică de ce are atâția copii. Nu că i-ar plăcea procesul, ci pentru că-și iubește soțul. Lui Nițulică, primarului, vrea să-i spunem că ar fi bine să se mai uite și-n ochii oamenilor, dar nu numai în zilele de alegeri, pentru că e mult chin și sunt și multe lipsuri. Ea îl știe mai bine pe Ion Iacomi. “E mai bun”. Iacomi a trecut pe la ea, până în Paște. I-a adus cozonaci, vin și cafea, pentru că așa i-a cazut la pachet. I-a lasat și bani de cheltuială. Femeia ne poftește în casă, scuzându-se că e deranj. De peste drum, nervoasa care urlă de peste gard, se apucă sa strige disperată: “Băăă, nu intra, ca te umplii de păduchi”. În bucătărie, unde doarme Grasu’, e și o plită. Tigaia de prajit cartofi e pusă deja pe ochi. Numărăm și 4 cești. Trebuie să stăm cocoșați, cât să nu dăm cu capul de tavan. E cum nu se poate de bine! În “dormitor”, pe dormeza cu arcurile sărite, e și cel mai proaspăt membru al familiei, o fetiță de țâță, Alexandra Mihaela. Un alt mucos, cu gura pâna la urechi, o îmbrățișează afectuos, după care o pupă cu zgomot. Televizorul merge cât să fie lumină, căci nu prinde nici un program. Cât a fost plătit cardul, Ștefania urmărea “Mireasă pentru fiul meu”, dar și “Ochiul din umbră”. Intervine și Grasu’. Lui îi place emisiunea “Iubiri secrete”. Grasu’ se duce și la școală, dar de la ora 10:00. Are ceva cărți, dar caiete… Scrie nu cu degetul, ci cu un creion, dar nu știm pe ce anume. Înăuntru, gazda noastră ne explică: “Asta e sala, unde doarme băiatul cel mare”. Astăzi, normal, vor mânca, dimineața, la prânz și seara, cartofi. Ștefania ne spune ca a avut un sac, dar acuma a cam ajuns la fundul lui. Pare să nu-i pese. Soțul, care e cioban, câștigă 350 de lei. La acest venit, se mai adaugă și alocațiile copiilor, ceva peste 100 de lei. Ne explică și cum se doarme seara. În “sală” dorm doi copii, iar pe dormeză visează ea, soțul-ciobanul, dar și alți trei țânci. Când si când, se mai iubesc cu foc. Au avut și porc, dar l-au tăiat la Crăciun. A mai rămas din el ceva untură. “Sărăcie, nene, sărăcie!” Vine și scandalagioaica de peste gard. E arțăgoasă rău. “Dacă are tot locul ăsta, de ce nu dă cu sapa? Ia întrebați-o ce face toata ziua!” Dar o potolim, căci intuim cam ce face “amărâta”, câtă vreme a ajuns la al 6-lea copil. Se domolește și femeia cu gura-mare. Ne spune ca nu sunt uitați de Dumnezeu, căci și acesta se uită la ăia care se trezesc mai înaintea Soarelui. Scandalagioaica ne cere să mergem mai la vale, cale de două case, cât să vedem un alt caz. Vrea să ne arate un alt om, dat afară din odaie. “Nu trebuie să-mi dați nimic!” Nu vrea s-o ajutăm cu ceva câtă vreme spune că nu are nevoie de nimica. Mergem pe șleau, înconjurați de muieri, așa că le cerem să ne spună cum e primarul. Măndica, și ea pornită în pas vioi, știe ea ceva de ne tot repetă: “Pe primar, eu îl dau dracu’!” Scandalagioaica, tanti Florica, după cum o cunoaște satul, explică faptul că ea n-a avut niciodată treabă cu primăria. Când întrebăm, rapid, dacă primăria, în schimb, a avut vreo treabă cu sătenii, reușim să-i închidem gura. “Cel mai bun prieten al nostru este primarul de la oraș, din Lehliu”. În curte la scandalagioaică, acum potolită, ne întâmpină 3 căței, toți veseli. “Și Ion Iacomi e băiat bun”. Suntem conduși la grajd, unde, ni se spune, este adăpostit un tânăr, cu ambele picioare fracturate. “A fost dat afară din spital”. Și ne explică și ce este cu el: n-are bani de medicamente, de nimica. Pârvu Georgeta, în vârstă de 22 de ani, cu burta dospită, se bagă în seamă cu femeile mai trecute, “Pe primar nu l-am văzut de la votarea trecută”. Geta, gravidă pentru prima oară, zâmbindu-ne complice, ne spune că așteaptă un băiețel. Are soțul dus cu ziua, lucrează în construcții. Reușim să pătrundem și în grajd. “Da, că vă duceți numai la ăia puturoșii. Când se mută umbra pe partea aia, vine pe partea aia”. E curat în odaia situată în grajd. E un pat în încăpere, dar și un televizor. Tînărul, gipsat, cu tijă în piciorul stâng, se uită să vadă ce s-a mai întâmplat cu prințul Jumang, pe TVR. “N-are nici un ban, n-are nimica!” Și-a rupt picioarele când a fost prins de o motofreză, la domnul Ciulică, de la Lehliu. Abia se poate deplasa până la umblătoare. Îl cheamă Velicu Dumitru, cunoscut drept Titel al lui Bâzdâc. Ar vrea ca Nițulică să-i facă un ajutor, cât să-și cumpere și el niște calmante. Stă în grajd, cu picioarele rupte, de o lună și jumătate. Îl mai ajută tanti Florica, femeia cu gura mare. Pentru azi, i-a adus o farfurie cu ciorbă de ce-o fi. S-ar bucura ca, în iunie, Ion Iacomi să iasă primar, că vorbește altfel cu oamenii și nici nu stă băț la volan, când trece cu mașina. Nu știe de ce Ion Nițulică nu i-a adus și lui doi cârnați, de la nunta care a avut-o săptămâna trecută. “Nu sunt eu omul să mă duc să cer”. Ziua, durerile sunt mai potolite. Mai rău e noaptea. Stă în grajd fiindcă, după ce l-a văzut cu picioarele rupte, frate-său l-a gonit de pe bătătură. Dar nu pentru că așa a vrut el, ci de gura femeii. Prințul Jumang, după cum vedem noi, e furios, se tot rățoiește din televizorul alb-negru.Tot ce vrea e ca Ion Iacomi să treacă pe la el. “Domnul Ion să treacă”. În sat, se trăiește după sistemul tu azi vii la mine și muncești, că mâine vin eu la tine. Cum ar veni, nimeni nu face nici o afacere, câtă vreme banii se mută dintr-o mână în alta și toți ajung la cei doi comercianți care au magazine în sat. Munca înseamnă dusul vacii pe marginea șanțului. Dar și tăiatul la vie. Nu se aruncă nimic. Hainele vechi sunt duse în fundul ariei și păstrate până e vremea de făcut tescovina. Sunt puse la foc mic, sub cazanul de făcut țuică. Bulendrele sunt aduse de comercianți și cumpărate cu 5 lei sacul. Ce nu e bun, la foc! La fel și nuielele sau cocenii. La Înfrățirea, ceva mai sus, e și biserica, dar popa,care se respectă, e navetist, vine de la București. Câștigă 400 de lei noi la o înmormântare. Doar copârșeul să fie din lemne ude, unde moartea nu ajunge! Nu știm dacă lăcașul de cult este pe strada Veseliei, dar n-am văzut aici cine știe ce bucurii. “E o veselie de te doare burta de foame!” Înțelegem că ăla care dă cu sapa are ce pune pe masă. Dar mai mult are ce pune la teșcherea ăla care dă cu vastu’. “Da, așa face primarul nostru”. După care, normal, Măndica ne spune refrenul: “Eee, mai dă-l dracu’!” La plecare, dăm și peste un șanț plin cu cânepă. Femeile, imediat, știu că poate fi folosită cât să dai ochii peste cap. “Am la d-asta în fundul grădinii, e-hei, dac-aș ști cum să fac droguri din ea, m-aș pricopsi”. Așa că dăm noi rețeta: cânepa se toaca marunt, se usucă, dupa care se amestecă cu tutunul de la țigară și gata jointul. “Sunt canalele pline. Dacă aș ști cum se face, m-aș umple de bani!” Ceva mai încolo, ieșit la poartă, pe canapea, Costache Gheorghe, zis și Croitoru, știe și el că și femeile sunt periculoase. Are o mulțime de ani, mai precis 74, dar și unul dintre pricioare rupte. Și el are tijă. Nu mai știe ce să facă. Se tot uită în spate, unde, în arie, are o casă care stă să cadă. E învelită cu coceni, ca pe vremea războiului. De la actualul primar, n-ar vrea altceva decât trei legături de șipcă. Dar ne spune că nu-și face mari speranțe c-ar putea primi așa ceva. Vrea șipca pentru a-și modifica gardul. Nițulică, înțelegem, a fost băiat bun, dar pentru el. Nu are babă. Stă singur, ziua la canapea, iar noaptea – la dormitor. Via o are săpată de o femeie care-l mai ajută. Îi e drag de ea, pentru că merge mai ușor, chit că este amestecătură. La școală, în centrul comunei, nu e larmă. Câțiva elevi se chinuie să șteargă, de pe peretele din lateral, un grafitti rural: “Ardei umplut cu întuneric”. Învățătoarea, tânără și cu zâmbet larg, ne spune că e din sat. O cheamă Tănase Cătălina. După ce a fost pe la școli, s-a întors în inima Bărăganului, să-i învețe pe copii alfabetul. “Am copilărit aici. M-am întors unde-mi era locul”. Spune că se simte bine aici. Școala are termopane și sobe vechi, dar nu are apă curentă. Din tavan, se vede că, atunci când plouă, picură direct peste abecedare. Tănase Cătălina nu mai știe când l-a văzut pe primar. În clasă, așezați pe trei rânduri și patru banci, în dreapta sunt elevii de clasa întâi. Pe rândul de la fereastră, sunt cei din clasa a III-a. “Bună-ziuuuaaa!”, ne întâmpină învățăceii. Știu și ei că primarul a fost în nuntă, dar nu au habar dacă vor să-i ureze casă de piatră sau casă de tule. În catalog, ne uităm, abundă “F.B.”. La școala din Înfrățirea, învață cam 50 de copii. Iar învățătoarea Tănase Cătălina îi caracterizează rapid: “Să știți că sunt foarte isteți!” Știe că satul e amărât și că tot ce-și doresc cei mici este să poată pleca, peste ani, de aici. În bancă, Mihăiță se uită speriat la noi. Îl întrebăm ce-a mâncat, iar răspunsul vine după multe ezitări și după ce se scormonește atent prin memorie. Se află în fața unui test extrem de important: “Carne”. Lângă el, îmbrăcată cu un tricou portocaliu, o altă colegă vrea să ne spună și ea ce-a mâncat: “Tocană”. Știți ce fel de tocană a mâncat?! “De carne”. Mai în lateral, Mihai, zis Chinezu, a mâncat, în schimb, cartofi. Tot cu carne, evident. Știți câți carofi cu carne a mâncat Mihai, zis Chinezu? Două căni! Învățătoarea, radiind bunătate, îi privește cu drag. La ușa clasei, propriul său copil, Darius Georgian, vine cu pachetul denumit pompos “Programul cornul și laptele”. Laptele e-n termen, dar cornul, care, de fapt, e o napolitană cu aromă de vanilie, făcută pe la Roșiorii de Vede, are termenul de garanție expirat de două săptămâni. Tot ce vor elevii e să vină Moș-Crăciun, dacă se poate în fiecare zi. Toaletele sunt curățele, însă chiuvetele sunt doar de formă. Elevii vin cu apă de-acasă, asta dacă nu vor să li se usuce gura de sete. Tot e bine, măcar că dacă la școala din Înfrățirea nu e apă, atâta timp cât la primărie curge numai lapte și miere. Numai gazda noastră, învățătoarea cu privirea senină, ne tot spune că satul e unul vechi, cam de pe vremea lui Carol. Înainte, se numea Domnița Maria. Iar, azi, copiii vor face recapitulare. Biserica e închisă și oamenii sunt din ce în ce mai rari, pe la porți. Amiaza se apropie cu pași repezi, iar năduful pune stăpânire pe sat. Abia la plecare, vening agale, Ion Tudor, care e băiatul lui Costică Þapul, poartă sapa pe umăr. Vine, normal, de la vie și nu știe să ne spună dacă ține la ea mai mult ca la nevastă. Râde căci, spune el, are grijă de vie ca să aibă copiii de unde mânca struguri. Pe primar, normal, nici el nu l-a văzut, nu mai știe de când. Ridică din umeri a neputință. “Bate vântu’, tată, bate vântu’!” La plecare, ne spune că tot ce vrea e ca primarul Nițulică să mai stea și pe-acasă, că prea și-a umflat buzunarele. Așa știe el. Soarele, tot mai arzător, mușcă din corcodușii cu fructele răsărite cât un sfârc de muiere tânără. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate