dintre toate antichitățile strămutate, ea mi-a căzut în brațe
cuiul de care era agățată a căzut cu un pocnet sec
s-a rostogolit printre picioarele mesei de cafea
era o oglindă uitată, crăpată și cu argintul ofilit
cu aer de matroană prinsă-n culori sépia șterse
am plătit, am luat-o și pe drum a clipit stingheră a ploaie
de parcă tot cerul înnorat se strânsese în luciul stins
am ajuns să împărțim odaia: eu strâns în brațe de fotoliul vechi
ea strângând toată camera între pleoape ostenite
ciudățenia s-a arătat în timp, căci cu cât mă oglindeam mai mult în apele ei
cu atât mai transparent deveneam și mai fără valoare
sticla n-o să fie niciodată diamant spune Ling Tsio
dar când îi cade și ultima fărâmă de argint dintre riduri
nu mai rămâne decât o mare fără suflare
cu urme vagi de creste înspumate
peste un scris șters, indescifrabil