La 26 iunie 1940, beneficiind de Pactul de neagresiune (Ribbentrop – Molotov) cu Germania, ultimatumul Uniunii Sovietice paralizează diplomația românească și surprinde chiar pe germani prin cuantumul pretențiilor. Sistemul interbelic de alianțe – Mica Înțelegere, Antanta Balcanică – se spulberă. La 28 iunie este ocupată Basarabia și Bucovina de Nord. Două luni mai târziu se prăbușesc frontierele statului în vest (Transilvania) și în sud (jumătate din Cadrilater). Mase mari de refugiați (un milion și jumătate, după estimările oficiale) împânzesc resturile Regatului României și răspândesc ura și umilința pretutindeni; bugetul național, devenit deficitar, abia le asigură subzistența. Șocul agresiunii produce indignare în toată țara, determinând opinia publică românească să suporte o alianță „împotriva firii” cu artizanii Dictatului de la Viena.
Impactul ocupării brutale a produs nu doar valuri de refugiați ci și atitudini militante în societatea civilă, opinii asumate, reacții subiective; Ion Antonescu, conducătorul statului, pornește „Războiul sfânt, anticomunist, drept și național”, în care optează pentru continuarea operațiunilor militare dincolo de Nistru, alături de Germania, până la victoria finală.
În teritoriile recuperate, aflate sub guvernare militară, intrarea în normalitate a fost iluzorie; războiul, realitatea istorică prezentă virtual, devine o cruntă vecinătate și răstoarnă toate concepțiile. Are loc al doilea exod, sub presiunea ofensivei sovietice, a amenințării ocupației bolșevice, a propagandei; Comisariatul General al Refugiaților și Evacuaților îi înregistrează pe azilanți și le dă repartiții către diverse județe; sunt preferate cele mai depărtate de granița răsăriteană. Ajunși în noile locații, refugiații vor fi tratați mult timp cu suspiciune, cu inferioritate; mijloacele de subzistență, precare în ansamblul economiei de război, nasc frustrări.
Sovieticii ocupă România; persoanele refugiate sunt înștiințate și obligate să se întoarcă acasă (considerate cetățeni sovietici deplasați în străinătate). Cei mai norocoși își falsifică identitățile, sperând să scape de brațul discreționar al NKVD–ului, pentru care „a repatria” era echivalent cu trimiterea în Gulagul siberian.
Învingătorul a luat totul: Tratatele de pace de la Paris s–au semnat în februarie 1947 (România primea înapoi Transilvania de Nord, însă pierdea Bucovina de Nord și Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice), regimul comunist s–a instaurat în decembrie 1947, dar încă din iunie 1945 au început să funcționeze Sovrom–urile (societăți mixte româno–sovietice) cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică, în realitate cea mai durabilă (până în 1956) și mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România. Ce mai conta că NKVD–ul, mai târziu NKGB–ul, făcea poliție? Guvernele–marionetă ale Republicii Populare Romîne erau înțesate de „consilieri” ruși cu putere de decizie, astfel că principala activitate executivă era transformarea RPR în „coșul de pâine” al blocului sovietic.
Cu cedarea Basarabiei, Bucovinei și a Þinutului Herța România a pierdut peste 20% din suprafața agricolă a țării și aproape 4 milioane de locuitori. Apoi statisticile se dizolvă în „raportări” iar evidența populației este amânată până după răfuiala cu politicienii non–comuniști, chiaburii potrivnici colectivizării, în general toate persoanele „socialmente dușmănoase”, categorie ce include ca bonus adversarii personali ai activiștilor comuniști.
Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.
Ce a mai rămas din refugiați, odată cu scoaterea cuvântului „Bucovina” din dicționarele regimului și asocierea sa cu subversiunea? Documentele personale, dacă n–au fost distruse din teamă! Spaima atavică a comuniștilor față de asocieri neavenite a dus la „statistica pe sărite”, prin ale cărei metodologii de calcul nu se pot face corelații între indicatori, precum și la drastice sancțiuni pentru „abateri de la linia partidului”, ceea ce putea să însemne orice... documente de partid erau, slavă hemoragiei verbale a liderilor!
Așadar, un milion și jumătate de refugiați inițial. Aplicând regulile de selecție ale epocii, ce rezultă, după șase decenii, din generațiile născute între 1914 și 1935? După aprecierea noastră, extrem de aproximativă, sub 20.000 de supraviețuitori care, sub presiunea vremurilor, s–au disimulat, s–au adaptat, au fost mimetici, umili și fără însușiri vizibile.
Șoarecele e cenușiu, refugiatul – camuflat. În definitiv, reprezintă Bucovina – o entitate stânjenitoare, nestatuată.
Statistici nu s–au făcut... dar registrele au rămas. Evidențele sunt consemnate, dosarul de cadre, arma atotputernică a birocrației comuniste, a fost pururea actualizat. Ori de câte ori un refugiat a vrut ceva: școlarizare, locuință, serviciu, promovare, tratament medical, i s–a „pus în vedere” că este cetățean de rangul al II–lea... privilegiat fiindcă este lăsat în pace, așadar și reciproca să fie valabilă.
Schimbarea de regim din decembrie 1989 a produs, pe lângă capitalismul rudimentar, o emulație reparatorie și un neoconservatorism legislativ, fără legătură cu marea politică. În acest context, au apărut și legi referitoare la vechii refugiați, pasămite spre a șterge nedreptatea:
- Legea nr. 290/2003, privind acordarea de despăgubiri sau compensații
- H.G. nr.1.239/2004, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (abrogat prin H.G. nr.1.120/2006)
- O.U.G. nr.87/2004 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003
- Legea nr.14/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 87/2004
- Legea nr.171/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 290/2003
- O.U.G. nr.25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului
- Legea 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice
Legi consistente, multiple (nu au fost înșiruite toate), pline de solicitudine, asezonate cu felurite instituții bugetivore (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, comisii naționale, oficii, comisii județene etc.)... de șase ani tot ființează, ciclic alcătuiesc și epuizează bugete proprii, au fost depășite succesiv toate termenele (rețeta punerii în posesie a proprietarilor)... dar n–au reușit să anunțe oficial că refugiații au fost despăgubiți, că măcar la bătrânețe au recunoașterea statutului de român pământean... se pare că doar selecția naturală, mai pe șleau decesul ultimului refugiat va soluționa, în fine, definitiv și statistic, compensația.
De fapt, care compensație?