O, mare,
Mare albastră și misterioasă,
Cu valuri sălbatice ce-nghit orizontul
Glasul tău plin de ispite,
Mă cheamă în depărtări.

Râu al nemărginirii,
Cine - ți dăruiește viață
În inima uscată a pădurii înghețate?!
Pământule-mamă, de câte milenii,
Cântecele mele îți scaldă întinderile?
Pământule, Iubitule,
De-atâta vreme îți cutreier cărările!

Iubesc această Lume
Încă din zorile Creației,
Când în aurora sa
Viața mea semăna cu o floare.

O, mare, mare acoperită de văluri,
Sufletul poetului dansează
Căci a străbătut Lumea
Cu ochii și cântecele sale,
Cu bucuria l-a-nconjurat
Din toate colțurile Universului.

Poetul murmură:
„Iubirea mea, privește…
Am construit un templu
În vârtejul și-n zgomotul vieții.
Vino, Iubire…
Să trăim în nemărginirea Lumii,
Infinitului să ne dăruim!”