Pălărie galbenă, fundă albastră. Pantofi roșii, fundă neagră.
În mână stângă, îndoită de la cot, ține o poșetă neagră, model anii 60. În rest goală, cu picioarele puțin depărtate, bine înfipte în mijlocul unui scuar acoperit cu zăpadă. Privește ca un căpitan de corabie, trecând cu ochii dincolo de acoperișul pavilionului…nevrologisk avdeling.
Skien, început de aprilie, la câteva zile după operație. În timpul nopții Irina a fost adusă de la clinica din Oslo, am voie să vin cu Matias, s-o vedem.
Matias e îmbujorat, îi scot pe rând căciula groasă, fularul, mănușile, geaca. E curios și vrea să pună mâna peste tot, să atingă, să apuce, vrea să stea în pat, lângă Irina.
Irina cere un analgezic si zâmbește.
-Ce zici? Scap?

Juan a ieșit din salon, cu Matias.
O iau în brațe cu teamă.
- Strânge-mă cât poți, nu mă doare, mi-au dat hapuri.
De pe marginea patului, se vede pe fereastră statuia din curtea interioară.
ÃŽi povestesc cum m-am împiedicat, cu Matias în braÈ›е, întorcându-mi capul
după ea.
- Ce caută femeia asta aici? Vrea să spună ceva. E atitudine, în primul rând, nu anatomie, nu frumusețe.

Artistul e un maestru al detaliilor, părul pubian sculptat minuțios, fir cu fir.
Ombilicul și pernița de grăsime pe pântece, ba chiar și un efect de celulită pe coapse. Însă dincolo de detalii și accesorii, e atitudinea. Ceva cam așa…mă doare în cot că vă suciți capetele și vă împiedicați pe alee din cauza mea.
Viața e scurtă și frumoasă. Iubesc viața.
Irina e de altă părere, ea crede că e o invitație decentă, in stil norvegian, la nebunie. Nebunia te eliberează și te face fericit, in extremis.
- Nu uita, pe aleile astea se plimbă mulți nebuni, spune ea zâmbind, cu ochii închiși.


A trecut 1 an. Irina ne invită la restaurantul cel mai căutat din Yanhua, ne face cinste cu rață pekin. Pacienții străini din clinică iau cina acolo, în serile de sâmbătă și duminică.
O armată de chelneri mărunței se foiesc pe lângă noi, aduc scaunul pentru Matias, ciulesc urechile și fac ochii mari. Poartă uniforme vișinii, boțite. Și teniși.
Irina vrea să guste din toate, masa se umple cu platouri și boluri. Matias aruncă cu lingurița orezul cu legume din castronul lui. Chelnerii se agită să culeagă bob cu bob orezul împrăștiat pe mocheta roșie. Zâmbesc și fac plecăciuni.

Mi se pare că innoptează prea repede. Ceasul meu interior bate ora de acasă.
Trăiesc un fel de mobilizare interioară generală. Dacă mă opresc din această mișcare….mă simt departe de orice.
Și am senzația unei imponderabilități. Aș vrea ceva al meu, de acasă, aici.

Mi-a plăcut să pășesc prin parcul budist de pe colină. Buddist architecture park..scrie pe panoul de la intrare.
Aleile urcă și coboară, urmând un relief domol. Senzatie de vast, liniște și armonie.
Poate nu frumusețe, sau nu acea frumusețe pe care sunt eu pregătită s-o văd și s-o înțeleg ușor, dar armonie.
Cred că armonia poate fi superioară frumuseții. Perceptibilă prin mai multe simțuri.

Am văzut apusul. Un soare roșu coborând repede după creste. Un altar, o mică pagodă pe un platou undeva mai sus Si ascunse după niște stânci asemănătoare cu siluetele alungite ale unei perechi pășind îmbrățișat.

Până acum e singurul loc armonios în care am fost.
Singurul...aici.

Parcă aș duce China în spate, o simt copleșitoare și derutantă.
Pregnantă și imuabilă.
Puternic mirositoare, zgomotoasă.
Provocatoare prin ceea ce te dezgustă.
Nu te poți îndrăgosti de China fiind în tentaculele ei. Cefalopod uriaș.

Visez să fac un duș lung, fierbinte, cu săpun mirosind a pergamut, o spălare de China.

Apoi, să pot iubi ceva din ea, mai târziu.
Acum îmi doresc o Chină simbolică.