Uneori se întâmplă să trec pe lângă o oglindă, există atunci impulsul de a mă privi , deși acolo de multe ori se reflectă o imagine străină cu care, abordând un aer grav, intru în dialog, de fapt cred că e un fapt cunoscut această nevoie de a dialoga cu orice lucru și-n lipsa lui cu tine însuți.
Există de asemenea o tendință de repetiție, astfel de cîte ori ajung în fața unei oglinzi, din minte îmi țâșnește de fiecare dată aceeași întrebare, urmată de același răspuns, apoi dialogul continuă actualizat în funcție de frământările prin care trec …

câți ani ai, am treizeci și trei, o să îmbătrânești, da, văd, dar nu contează, nu vreau sa trăiesc mult, toti vrem să trăim mult, eu nu, chiar imaginându-mi viitorul, luând toate variantele posibile în calcul, toate au aceeași finalitate, va fi mai bine când nu voi mai ști, ce ai vrut să știi, am vrut să înțeleg cât mai mult, să pot fi de folos, să văd bucurie în ochii celorlalți, iar eu să fiu cea care să o pot dărui, și-ai reușit, câteodată da, dar mă încredeam prea mult și pierdeam….

Odată declanșată nevoia de comunicare, ea se instaurează în minte și dialogul poate continua…

Ce vezi acum…
Acum , mese întinse, unele tacâmuri sunt în dezordine, la masa patru din sala mare lipsește un șervețel, miroase a fum de la cuptor, puțină funingine pe masa unu și doi din sala mică, îl suflu cu grijă, aici e deja o parte din sufletul meu , așa îmi place să cred, străbat spațiul, mă strecor și ies, e o ușă la bucătărie care dă în spate, acolo e locul meu de fumat, inspir și privesc o străduță acoperită parțial de ganguri, un afiș cu închirieri, altul al unui artizan în lemn, un tânăr care iese cu câinele, simt frig, aer de iarnă, felinarele împrăștie totuși o lumină caldă și-ncerc să-mi închipui cum o fi fost cu zece ani în urmă acest loc. se-aud pași, e Jean- Luc, paznicul de la câmpul de golf, aștept să mă salute, dar nu mă privește, poate nici nu m-a văzut, ceva pare să-l preocupe, intră la Daniella. azi nu vor lua cina aici, probabil va veni el mai târziu după o sticlă de vin și două pizza. ușa de la cantină scârțîie, cineva a uitat-o deschisă, traversez și o închid alene, apoi mă dau la timp din calea unei mașini care abia încape pe străduță, vorbesc în gând cu iubitul meu, îi spun că sunt tristă, mereu sunt tristă, el nu mă aude, e ceva timp de când vorbesc singură..


Uneori când închid ochii aș vrea să dispar, să-mi țin respirația, să mă lepăd de trup și să fug, mi s-a întâmplat și era o senzație indescriptibilă, dar de fiecare dată bucuria cântărea greu și mă trezeam.


Azi marea a fost calmă, cerul înnorat, o atmosferă caldă ca și cum ar fi urmat să plouă, au înflorit mimozele, e prima dată când le prind înflorite. am intrat în casă cu gând să ies din nou, să fac poze razelor de soare scăpate printre nori, era ca la teatru, se luminau scenele, doar că acolo se putea ca totul să se întâmple sub apă sau spectacolul să fie doar pentru ochii minții, m-am răzgândit și-am citit Gazda, m-am ghemuit după două ore pe capacul de la wc și mi-am aprins o țigară, vocea a venit și ea. de ce ești neliniștită, nu știu, e ceva, dar nu știu ce, gândește-te, mă gândesc, nu știu, aș fi vrut să fie altfel, cum altfel, altfel, să fi fost altfel, toată lumea asta simte eu zac și vorbesc singură, dar tu nu ești singură, nu, nu sunt, ce a fost făcut e bun făcut, uite, graurii mănîncă măslinele și e iar coloană de mașini, se duc spre Limone la munte, pista e pustie, eu nu am mai alergat din vară. dar nu alergi destul toată ziua, ba da, dar e altfel atunci, e ca și cum iese cineva din tine, și rămâne în urmă, iar tu alergi și nu mai simți decât putere și simți că ești liber.

Mă-ntorc în casă, vocea rămâne tăcută, o las să reflecteze, mă întind în pat, închid ochii…

Uneori îmi doresc să pun punct la tot și să mă mulțumesc cu nimicul acesta. Iubirea pe care o simt e ca un șarpe care mă sufocă, doar atât, sunt obosită de prea multele cuvinte rupte din sufletul meu pe care le-am dăruit inutil….

Iubirea nu trebuie să doară, ea trebuie să fie și-atât, voi închide ochii și dincolo de lumina slabă a veiozei, de ticăitul ceasului, de respirații, de scârțîitul ușilor, de zgomotul liftului care urcă și coboară, dincolo de țiuitul urechilor și greutatea sufletului ca o piatră atârnând în plex, se va elibera cadrul, întâi va fi întuneric apoi voi spune să ningă. și va ninge cu fulgi mari, voi spune să fie câmpuri pe o parte și dealuri pe cealaltă și din întuneric vor ieși la iveală toate așa cum le-am creat, voi spune să fie case la capătul unui drum de țară potopit de zăpadă, podul să fie trainic, sub el să clipocească abia auzit apa unui râu, de la case să iasă fum gros și alb, iar eu încercând să-l cuprind cu ochii, să am acea impresie de zbor în contrasens cu fulgii, să fie apoi oameni, fără lipsuri să fie, să ne permitem fuga de civilizație și-atunci unul din săteni să ne aștepte cu o sanie, să fim doi și să urcăm, în urma calului să miroase înțepător a balegă amestecată cu sudoare, să se stârnească stihiile cerului și să șuiere crivățul aspru, sania să se piardă prin zăpada spulberată, caii să necheze speriați. noi să adormim înveliți în blănuri, să visez că ceva s-a întâmplat și m-am pierdut de tine și de sanie, să fie întuneric și să se audă undeva de pe dealuri bice pocnite, să umblu disperată prin ulicioare cu luminile stinse, să mă învîrt într-un cerc și să-mi dau seama, dar să nu pot face nimic, să îmi aud respirația ca un horcăit sufocată de panică. să trec de gardul unui țăran pe care l-aș urmări cum dă zăpada la o parte, iar sub ea ar crește o iarbă verde, înaltă de unde ar mânca o capră pe care a privi-o curioasă, neștiind ce anume din aspectul ei mă îngrozește, să-mi dau seama ca-ntr-un vis că nu are ochi, tremurând să trebuiască să capăt curaj să-l întreb pe țăranul care stă sprijinit cu o mână de gardul lui nou și nevopsit, și cu cealaltă ține de funie capra lui ciudată, dacă nu-l cunoaște pe Chilea a lui Dumitru că m-am rătăcit și nu știu unde stă, aș pune întrebarea cu lacrimi în ochi ca un copil prea încrezător care vrând să facă o glumă părinților hotărăște să plece pe un traseu abia cunoscut și se trezește deodată singur pe lume, iar el cu ochi vicleni mi-ar răspunde mieros, rămâi aici domniță, acum e noapte, ai să rătăcești drumul, deja ai trecut pe lângă livada lui, dar nu am văzut hotarul, nu mai e hotar, unchi-tu a așezat pământul și-a nivelat dâmbul, rămâi aici, nimeni nu merge noaptea...
Astfel vorbind m-ar lua de mână, capra lui ciudată ar striga ca și cum ar cere ceva și în momentul când ar deschide portița, aș vedea că a lui casă zace în întuneric, atunci m-aș desprinde și-aș fugi, aș zări în apropiere, după păduricea de salcîmi, hotarul lui bunicu și-aș continua să alerg cu ochii spre el, dar mi-aș da seama poate prea târziu că nu e nicăieri nici o lumină, că hotarul nu ar fi dâmb, ci un uriaș care s-ar ridica și-aș vedea mîinile lui pline cu ceva ca niște văluri albe care lucesc pe care le privește o clipă, apoi le scutura de copaci, aș simți fiori și o greutate adâncă în piept ascultând vaietele slabe, apoi m-aș bucura să văd cum din ele iese cîte un pui de pisică, un cîine negru ar apărea de nicăieri și i-ar mușca de ochi , aș simți atunci o furie oarbă, aș prinde cîinele și l-aș lovi de trunchiul unui salcâm, din el ar ieși mult sînge pe care pisicile, așa oarbe, l-ar linge lacome. mi s-ar face frig și n-aș ști cum am ajuns să alerg printr-un spațiu albastru care mă hipnotizează, aș simți nevoia să mă așez, să renunț, dar sar totuși cu pași uriași pe niște banchize de gheață să scap de cineva, m-aș privi în apă și-aș constata că sunt un văl lucitor, drumul s-ar rotunji într-o spirală care ar duce în jos, aș simți disperată cum alunec, la fiecare curbă aș închide ochii așteptând să fiu prinsă de mâna întinsă a uriașului, curbele s-ar strânge, iar eu aș sări atunci fără să mă gândesc că nu voi reuși. sub mine s-ar zvîrcoli un râu învolburat, dar eu aș fi convinsă că pot să scap, totul ar fi mut nici o șoaptă nici o mișcare, nici vânt, doar aș simți ceva ca o furnicătură în coșul pieptului sau poate o urmă de regret. aș pluti printre fulgi mari spre casă, aș vedea lumină în camera mare, la ușă femei cu batice, aș avea senzația că le simt durerea și-aș vrea neînchipuit de mult să le împărtășesc starea mea de liniște, dar m-aș simți brusc obosită și derutată, nu îmi amintesc unde te-am lăsat și ce caut acolo, acolo e foarte departe totuși, aș cădea, cad încet, alunec, zăpada e moale, pământul m-ar primi, o fată m-ar striga pe numele meu de botez, aș deschide ochii și aș vedea-o pe mama surâzând dintr-un tablou, asta ar însemna că m-am trezit că sunt la casa bunicului. dincolo de patul comod, cu cearșafuri albe, de camera înaltă cu pereții galbeni, de tablourile în care mi-ar zâmbi un trecut curat, aș simți cum toată durerea strânsă și mai mult sau mai puțin îndreptățită de cauze, stă să explodeze. și-aș jura acolo, acolo în fața vălurilor albe că am înțeles în sfârșit unde am greșit.



Iubirea se întreține prin perseverență, corectitudine, sinceritate, ea nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ea nu trebuie să tulbure, ci să bucure necondiționat, să existe nativ în fiecare dintre noi și să nu dispară niciodată, să nu lase loc îndoielii, să nu sfâșie sufletul, să nu fie de râsul lumii,
și-atunci eu nu de iubire am suferit , ci de ceva diferit, ceva care s-a substituit fără să îmi dau seama, poate doar o patimă bolnavă pentru acest sentiment , o să îmi închipui că pot smulge acel rău și-l voi arunca afară, voi fugi de el, și voi simți din noi bucurie când văd chipurile oamenilor, când văd cupluri, când mă trezesc dimineața…



așa îi spun uneori acelei voci, dar cine știe ce va fi…