19 noiembrie

Sunt la Pitești. M-am cazat la hotelul Victoria. Elegant, risipă de spațiu, mobilă sculptată, candelabre în saloane, bufet modest dimineața. Cocoțat într-un pat dublu imens, îmi dezmorțesc degetele, țăcănind tastatura. Singur într-o echipă de femei pentru evaluarea unei postliceale. Îngrozitor. Tipicăreală muierească exasperantă.
Pe seară am trecut pe la Casa cărții, o librărie centrală, labirintică în interior. Atmosfera unui spațiu ca acesta are lipici pentru mine. Miroase a cărți noi, a tipografie. Îmi plimb ochii peste titluri deja cunoscute, frunzăresc noile apariții, citesc pasaje din cărți care mă tentează prin conținut, descopăr autori sau pur și simplu mă regăsesc cu alții. La ora asta târzie sunt singurul care rătăcește printre rafturi. O vânzătoare tinerică, îmi atrage atenția cu un glas netraductibil:,,am închis,,! Ridic ochii oarecum mirat, în ciuda faptului că așteptam ultimatumul și un rictus ce mimeză zâmbetul mi se ivește în colțul gurii:
… am să vă dezamăgesc, mie îmi plac cărțile, îmi place să le ating să le mângâi, să le miros, să le răsfoiesc, să le admir…dar cumpăr foarte rar, nu din zgârcenie, nu… nu știu de ce, poate din obișnuință. Dacă le cumpăr librăria va rămâne goală…
Le spun asta prin priviri, dar nu înțeleg și o mișcare nervoasă a membrelor inferioare aflate în mișcare, a celei ce mă atenționase, mă îndeamnă să îmi văd de drum. Plec. Mă opresc pe trotuar, privesc în vitrină încă o dată exemplarele expuse, ca un aurolac pierdut în fața geamului unei cofetării și apoi mă grăbesc spre hotel.
Sunt împăcat pe moment.

Astăzi de dimineață, drumul era camuflat de o pâclă cețoasă ce te învăluia din toate părțile. Între Râmnic și Topologu’ m-am lăsat la mâna intuiției și a reflexelor. Este ciudat să te deplasezi fizic, într-un mediu în care punctele de reper îți sunt practic inaccesibile. Ești un animal încolțit ale cărui simțuri hiperactive, se substituie logicii și echilibrului. Angoasa devine o stare de normalitate.
Avem nevoie de repere pentru a învăța să fim liberi. Nu toți reușesc.

…nu prea se leagă, sunt obosit. O slăbicine în zona inimii, atentează la starea mea de bine din ultima perioadă. Un abdomen diform, înfipt în două picioare scurte conturează un model trupesc specific vârstei și clasei de mijloc, persaoana mea nu face excepție. Fizic nu mai am timp să gândesc pe termen foarte lung, psihicul din fericire cochetează cu nemurirea, …fiori adolescentini uneori îmi dau târcoale, mă îmbie …copilării. Homo ludens este parte din noi, indiferent de numărul ridurilor.
Mi-e somn!

20 noiembrie

Conduceam pe serpentinele Dealului Negru și afirmația unui preot, auzită la radio, mi-a dat temă de casă:,, postul se ține și la cuvinte nu numai la mâncare ,,!
Cuvintele dor uneori, ne vulgarizează, ne condamnă !

Seară la Brezoi, postat în fața televizorului. Confruntare între trei dintre candidații cu șanse la Cotroceni. Dezamăgire. Neacceptarea celorlalți la discuție, caracterizează democrația prezentului, exprimă atitudinea unei societăți care nu își găsește cadența.

Am recitit fragmente dintr-o monografie recentă a Brezoiului. Atestarea documentară este din 1575, destul de târziu și apare într-un act dat de Alexandru Mircea Voievod prin care întărește o cumpărătoare pentru Călin, Vlad, Călinel și Badea din Călinești, ce o aveau din timpul lui Radu Călugărul fiu al lui Vlad Dracul:
,,…pentru că au cumpărat ocina și cu muntele și din apa Lotrului cu peștii să-i aibă cu Brezoii,,. Denumirea este întâlnită anterior în 1549, și într-un act comercial al unui negustor brașovean. Ca vatră de locuire sunt însă dovezi arheologice mult mai vechi: o necropolă la Valea lui Stan din epoca fierului( eram copil când Bușu a descoperit mormintele cu ciste și alte obiecte de cult, s-a făcut vâlvă), o statuetă romană și un kosson descoperite de Grigore Tocilescu la Gura Lotrului, două tetradrahme romane găsite pe Valea Puturoasa.
Ion Conea în lucrarea Þara Loviștei (1935), menționează documentul din 1233 prin care regele maghiar Bela al IV-lea dăruiește Þara(Terra) Loviștei și râul Lotru (Lothur) comitelui sas Konrad, de la Tălmaciu (idee întâlnită și la istoricul Tocilescu). Am citit copleșit de emoție această carte, prima ediție, la Universitatea din București. Mi se părea ciudat să aflu lucruri neștiute de mine până atunci despre locurile copilăriei, atât de departe de casă. De la mama am aflat că fratele ei, Nea Călaie l-a însoțit pe Conea în multe din peregrinările sale prin Loviștea, (termen slav care înseamnă loc de vânat sau poate fi interpretat și ca un toponim ce caracterizează aspectul depresionar-groapă al ținutului mărginit de Munții Făgărașului și Lotrului la nord, Coziei și Căpățînii la sud).
Ion Moga crede că actul de la 1233 este un fals, făcut mai târziu de către cei din Tălmaciu pentru a ridica pretenții la sud de Carpați(Problema Þării Loviștei și Ducatului Amlașului -1936).
În cartea lui Conea sunt menționate și cele mai vechi familii din Brezoi: Efrimeștii, Bărdășeștii, Þițirigii, Fereganii, Melițoii, Buligeștii, Gurguieștii, Fuereștii printre care și cea a Tudoranilor din care mă trag după mamă.
Străbunicul meu venise de la Bungard, de lângă Sibiu. Avusese han la Gura Lotrului pe la 1880, poziție cheie de altfel pentru comerț. Se prea poate ca hanul să fi fost pe ruinele celui construit de inginerul topometrist Friderich Schwantz sub Foarfeca, cel care a făcut prima ridicare topografică a Olteniei în timpul ocupației austriece după pacea de la Passarovitz. Tot el coordonase lucrările de amenajare a drumului din defileul Oltului, între 1716-1721, Via Carolina care urma vechiul drum roman.
Bunicul meu, Gheoeghe Tudoran s-a lăsat de negustoria la drumul mare și a cumpărat pământ ocupându-se cu creșterea animalelor; îi vota consecvent pe liberali. Documentele din Evul Mediu referitoare la ținuturile Lotrului și ale Brezoiului sunt mai numeroase, dar nu suficiente, fiind legate în mare parte de donații către Mănăstirea Cozia. Loviștea cu Brezoiul, aparținuseră cnezatului medieval al lui Senesalau, a fost o Þară în care s-a trăit de secole doar pentru supraviețuire, transmițîndu-se din generație în generație o cultură orală specifică, surprinsă în colindele păgâne de Crăciun, care se mai cântă și astăzi. Istoria lui devine mai animată în secolul al XIX-lea, când apar primele joagăre care valorificau lemnul de rășinoase (pașoptistul Ion Ghica avea acțiuni la un joagăr de pe Lotru) și ulterior a societăților forestiere Lotru, Carpatina și Oltul. La Brezoi au fost construite pontoanele (dubele) peste care au trecut dorobanții Dunărea, la 1877 căutând Independența.

Geograful francez Emmanuel de Martonne a fost cel mai sugestiv în caracterizarea Văii Lotrului din punct de vedere uman: ,,Valea Lotrului este cel mai interesant colț al întregului pământ românesc, ca vechime a locuitorilor, ca obiceiuri și mentalitate. Este acolo o insulă, insulă relicvă de arhaică viață românească,,.
Un cuib de lotri, în care oieritul, țapinăritul și vânătoarea , ocupații arhaice sunt și astăzi încă de neînlocuit.

21 noiembrie

Dimineață am lenevit sub plapumă, duc dorul unor momente de respiro de acest gen. Era răcoare în cameră și miros de mere. Afără un covor argintiu de brumă ucidea tenace ulimele forme firave ale vegetației. Spre nord silueta piramidală a Þurțudanului ocrotea Brezoiul meu de suflet .
M-am așezat pe butucul de zarzăr căptușit cu o blană de miel tăbăcită și am deschis ușa sobei. Priveam hipnotizat jarul dogoritor. O căldură binefăcătoare îmi inundase fața și îmi dezmierda mădularul. Focul…ce personaj extraordinar. Un interlocutor matusalemic. O forță. O enigmă. Un martor purificator. Un prieten. În această cămăruță modestă, în care îmi îngrop în tranzit clipe ale vieții efemere, îmi permit totuși un lux, un foc adevărat. Mă desprind greu de logica trecutului, privesc chiorâș prezentul tot mai dezumanizat și politizat. Ancorarea în trecut nu este o simplă lipsă de vizuine, mai degrabă o formă subiectivă a libertății. Ideea o regăsesc și în finalul Jurnalului lui Julien Green.
În sfârșit, l-am dovedit.
,, …nu pot privi anumite opere din secolul al XIX-lea fără să nu simt un elan spre aceste vremuri dispărute. Există în mine o oroare profundă, instinctivă, pentru secolul prezent. Sunt totuși de acord cu el ca să admir unele specte ale progresului material, dar ideile sale fals umanitare mă revoltă, pentru că de cele mai multe ori sunt folosite pentru camuflarea ambițiilor politice și-a setei de putere,,.

Dilema mea ține de temporalitate. Secolul XX a sfârșit prin regăsirea speranței, secolul XXI are deocamdată mersul cetățenului turmentat. Nu mai sunt singur, am obligații mult mai mari, acum nu mai doresc doar pentru mine, am urmași. Exist și gândesc pentru mine, pentru ei și pentru cei din jur. Simțul responsabilității civice mă chinuie îngrozitor. Nu știu dacă mi-am găsit cu adevărat locul în lumea de azi. Bobul de incertitudine e sâcâitor. Păcatul originar, constă în ceea ce privește persoana mea, în povestea fiului rătăcitor.
Nu mi-am putut decide dreptul la viață, dar pot să-mi creionez Proiectul Existența înainte de moarte. Limitativ proiect. Fără viața de dincolo nu avem nici o șansă spre atemporalitate, spre infint. Sau nu, avem una singură, dar dacă ai ratat-o ești pierdut… și dacă gândești doar așa, e dureros, mai cu seamă dacă realizezi asta după cinzeci de ani.

Vreau să fiu liber! Cu această dorință simplă începe dilema vieții, dilema noastră a tuturor. Acționăm în consecință, iar urmările sunt pe măsură.
Refugiul la Brezoi este esența libertății.
Binecuvântat fii Doamne !

22 noiembrie

Ziua cea mare. La vot. Politicienii s-au trezit de dimineață. Din toată Þara zbârnâie știrile. Stau alături de C. și ne holbăm la televizor. Are o piele fină și caldă . Ne dorim, ne iubim. Ne-am maturizat. Clipe împlinite ca intimitate. Reproșurile ei referitoare la exemplele de rea practică din tinerețe mă indispun puțin. Cauza ? Fugeam prea des la Brezoi, sub poala maternă.
În Capitală și pe de lături, cozi cu votanți veniți de aiurea din Þară. Ce mizerii. Nici vorbă de civism elementar. Suntem un neam de hoți și de lingăi.
Bătrânetul e pe baricade de dimineață. Cei mai mulți sunt cu pesedeul. C. își aduce aminte de soacră-mea care încerca ieri la telefon să o influențeze pe D.: trei, trei, ai grijă trei …aluzie la trandafirii criptocomuniștilor, și răbufnește. Eu și fetele facem haz , dar C. e revoltată la modul serios: nu-i înțeleg, în loc să se gândească la tineret, ei o țin pe-a lor. Pentru o masă la Laguna vin și-mi lipesc afișe pe ușa blocului și ne împuie capul cu obsesii comuniste, să întrebe și ei tineretul ce vrea, nici vorbă, noi trebuie să votăm cum vor ei. Într-adevăr, au fixuri din care nu-i poți scoate.

Cu familia la vot. Titlu special de weeckend. Ora 15. M., e nerăbdătoare, ne grăbește, prima ștampilă în calitate de cetățean major… ca vârstă. Intrăm într-o sală de clasă la Radu Negru, de fapt vrem să intrăm, dar cineva ne oprește, lămurindu-ne cu o voce hotărâtă : așteptați nu mai sunt ștampile!
Autoritarism de tip bolșevic. Merge greu, ești întrebat dacă vrei buletine de vot și pentru referendum. Ce chestie, la asta nu mă așteptam.
Intru în cabină, trag perdeaua și pun apăsat ștampila pe Nu la referndum. Faptul că a încercat să se reloce atenția dinspre alegerea Președintelui spre altceva m-a deranjat profund. Parlamentul trebuie reformat, dar pe îndelete, nu este acum o prioritate. Nu cred că democrația românească este atât de matură încât să își permită o singură Cameră. Structura bicamerală este un filtru binevenit pentru un regim democratic aflat la vârsta copilăriei. Cu siguranță atribuțiile celor două Camere ar trebui diferențiate, dar nu de o asemenea manieră… nu asta înseamnă democrație…


Lumea bună este iritată. Se fură ca în codru … se fură la drumul mare! Un ziarist implicat în monitorizare scrie cu năduf: sunt scârbit. În București sunt cozi kilometrice. Bolnavi din spitale stau în Gara de Nord de șase ore alături de turiști rurali care de fapt nu așteaptă nici un tren. Nu vor fi niște alegeri cinstite. Filmul electoral din 1946 rulează și în 2009.

Doamne câtă naivitate. Se discută discuții în emisiunile TV, dar e așa de greu în secolul XXI să depistezi pe cel care votează de mai multe ori? Sunt prezentate tot felul de metode de fraudare: stalin, tricoul, suveica, autobuzul…
Ce lume, ... circ, o Românie deplorabilă!

La ora 17,30 votaseră 33,8 % dintre cei cu drept de vot. În rural procentul este mai mare. Þăranii sunt mai arțăgoși. Orășenii au dat în lehamite. Intelectualii au rămas în urma celorlalți, au rătăcit drumurile secțiilor de votare. Nu accept o asemenea atitudine. Prost, deștept du-te omule la vot, degeaba dai din fleancă pe urmă. Ștampila este în asemenea situații kalașnicovul, bisturiul chirurgical. Vom avea un Preș ales doar de câteva milioane. S-a mai întâmplat.
Fetele s-au întors de la cumpărături. M-au găsit prăbușit într-un fotoliu, cu o sticlă de vin aproape goală în colțul gurii.
-M., ia uite tata s-a pilit ! ce-ai mă ? mă interoghează mirată C.
-Se fură, se fură măi fetelor …incredibil cum și cât se fură, mormăi de unul singur.
Încurcate sunt căile …României !

Am citit de dimineață în Lettre Internațional, ediția de primăvară, 2009 o povestioară de Julio Cortazar, Cea de departe sau Jurnalul Alinei Reyes. Sunt surprins, nu pricep nimic. Am aceeași senzație pe care am simțit-o când am început Ulise de James Joyce. Nu știu nici azi dacă am avut răbdare să termin Ulise. O carte care pur și simplu îți testează rezistența la lectură. Mi s-a părut grozav de enervantă. Voi reciti Jurnalul Alinei Reyes. Trebuie să îi decodez substratul. De ce oare la Budapesta? Este un oraș frumos, dar de ce acolo pe un pod între Buda și Pesta ?

În aceeași sursă găsesc un fragment din Jurnalul unui an prost de J.M. Coetze. Realizez că trebuie să mă înarmez cu răbdare. Un text structurat pe trei coloane , care trebuie citit într-o anumită cheie. Ca formă, nu neaparat ca fond, mă aflu în fața unei textualizări de tip nou. Se poate și așa. Literatura nu este imuabilă.


Primele declarații ale candidaților. Încă două săptămâni de brambureală. România ireconciliabilă.
Sunt apatic. Nici o emoție, nici un gând, nimic nou. O stare de prostație rău prevestitoare

23 noiembrie

Prima zi după moartea speranței. Tineretul a dat buluc la votare ieri, mai pe seară. A simțit pericolul, a forțat schimbarea. Pentru moment eșec, dar adolescenții sunt vâna, prin atiudine au fost magnifici. Ei sunt ID-iul nației, energia, numai ei ne pot vindeca.
............................................................
U.E și-a ales primul președinte în persoana belgianului Herman van Rompuy. Pierre Moscovici, fost ministru socialist, (după nume îți dai seama), mustăcește și o desființează pe englezoaica Catherine Ashton, care a fost cocoțată în fruntea diplomației U.E. Concluzia ține tot de stânga și dreapta:,, vinul a fost scos, îl vom bea, nu este bun, este vinul acru al dreptei europene,,.
Dacă era de stânga, ar fi fost mai dulce?

La Sibiu am creionat câteva versuri, consecință a plictisului. Nu am mai cochetat demult cu poezia. Cuantele zac nepublicate în My documents.

Scânteie efemeră
vis năuc
neant cules din infinit
clipa…