Sâmbătă, 23-10-2010.
Cu un grup de pelerini și un sobor de circa 100 de Arhierei, Preoți, diaconi, monahi și monahice, însoțiți de Moaștele Cuviosului Dimitrie cel Nou și ale Sfinților Mari Împărați, Constantin și Elena, am plecat de la Patriarhie, să întâmpinăm o părticică din Sfânta Cruce adusă din țara Grecia. Ne aștepta la Biserica Sfântul Spiridon, însoțită de alți Preasfințiți Părinți ai frumoasei Elada, Biserica soră a Bisericii noastre. Reîntorși la Catedrală, Moaștele Cuviosului Dimitrie Basarabov, ale Sfinților Constantin și Elena și Lemnul Sfintei Cruci au fost așezate pentru peleri în baldachinul înveșmântat cu multiple flori de felurite nuanțe. S-a continuat Sfânta Slujbă, într-o armonie divină, pe scena amenajată la fel de impresionantă, și ea, împodobită și gătită ca o mireasă cu minunatele buchete de felurite flori și mai ales distinsele crizanteme albe.

A doua zi, 24-10-2010. Duminică dimineață, Zi de Odihnă,
urc, agale și pe colina, unde Mănăstirea Radu Vodă se înfățișa măreață. Găsesc peluzele de crizanteme și frumoșii trandafiri, pe o parte și pe alta a aleii. Intru în Lăcașul Sfânt, pe lângă soborul de Preoți, care oficia sfânta Liturghie se afla și Prea Sfințitul Episcop, Părintele Varsanufie.
Sfântul Nectarie părea supărat pe mine că lipsisem de ceva vreme. Căzută în genuchi, sărutul, lacrima ce-mi frigea pe obrazul rece, l-a determinat pe Sfântul Nectarie să mă mai ajute, încă, să ies din obezile păcatului, dăruindu-mi libertatea reînoirii aripilor sufletești, și regenerării trupului ca-n zilele tinereții. Cine oare putea fi altul mai grabnic tămăduitor, decât Sf. Nectarie ?... și ajutorul meu la greu ?!... Mii de mulțumiri, Doamne Iisuse, pentru Sfinți, prietenii Tăi, pe care i-ai ales din lume, iar noi ca Iconommul din Pilda Ta, încercăm să legăm o și mai strânsă prietenie cu Tine, prin acești, mult iubiții, prieteni ai Tăi.

Tot în această zi, de Duminică, seara, la Vecernia Marii Sărbători a Ocrotitorului Bucureștilor, Sfântul Dimitrie Basarabov, urcam din nou pe colina de la Dealul Mitropoliei. Curtea Catedralei era plină de pelerini. Pe fețele lor, vedeai, conturată, armonia solidă « Suflet-Pronia Cerescă » O mână nevăzută presărea pe deasupra acestora un izvor de liniște încredere, speranță și bucurie. Iar ei, pelerinii, abundau de dragostea și sacrificiu făcut din adâncul ființei lor. Citeai în inimile lor, ca într-o carte deschisă, iar versurile scrise pe ea, erau închistate cu litere însângerate « IUBIREA ».
Foamea și setea după ‘Adevăr, Cale și Viață » arătau ca niște bucățele de hrană duhovnicească, ce le dădeau puteri nebănuite, stând cu pacea și bucuria din suflet în acest canon obositor, ore întregi până la ziuă.

Ca niște nuanțe ale iubirii, atârnate pe pereții Patriarhiei, sfârșind la rândul enorm de mare, stăteau microfoanele înșirate dealungul imensului rând de pelerini. Acestea aduceau cântarea îngerească a Sfintei Liturghii mai aproape de ei. Lângă aceste microfoane, mai erau și beculețe postate din câțiva metrii în câțiva metri, care lumina ca niște deschizătoare de drumuri spre inimile îndurerate și obosite ale dreptcredincioșilor creștini. De jos și până sus urcau și coborau pelerini, într-un flux continuu, asemănându-se ca pelerinii cel căutau pe Iisus pe Muntele Măslinilor. Pe o parte și pe alta nu lipseau nici cei ce cereau cu mâna întinsă, un mic ajutor. Unora le lipseau amândouă picioarele, altora o mână, iar alții și foarte tineri stăteau paralizați în cărucioare, cu însoțitorii lor, înlăcrimați de drama vieții lor și a copiiilor lor. Sus pe colină, pe un ecran foarte mare, reușeai să vezi cum se desfășoară Sfânta Liturghie. In partea dreaptă, lângă zidul Sfântului Altar și foarte aproape de Scena în care stăteau preoții, se afla și corul de cântăreți ai Patriarhiei. Glasurile lor duioase se amestecau cu ale îngerilor ce coborau, parcă, de deasupra noastră, încălzindu-ne sufletul. Trăirea duhovnicească se revărsa cu o mare bucurie, însuflețind inimile noastre uscate, triste și împovărate de gustul amar al vieții.
Colina, lăngă Altarul improvizat, se umplu deodată de pelerini, dar, care arătau mai degrabă personalități ale Bucureștilor. Evanghelia care s-a citit de Preasfințitul Părinte Varsanufie a fost a Păstorului Cel Bun și oile Sale. Frumoasa predică a Preasfințitului s-a sfârșit cu îndemnul de a ne duce și noi crucea vieții noastre, a nu fi trași la răspundere de Păstorul Cel Bun, când va fi să dăm socoteală.
La urmă, mulțumindu-ne pentru participarea noastră a ținut să remarce binele pe care l-am făcut, urcând, aici, pe Dealul Golgotei.
Slujba a fost peste așteptările noastre și nu ne mai înduram să ne despărțim unii de alții, parcă am fi rămas împreună ca la Schimbarea la Față de pe Muntele Taborului. Deșii era târziu în noapte, întunericul de afară nu ne mai speria. Mai mult ca oricând, cu o aură strălucitoare, luna urca și ea, pe cerul senin. Alături, Luceafărul, care o însoțea în marea călătorie, dădea peisajului un decor divin. Parcă aduceau argumentul că și Universul participă cu noi la marea sărbătoare a Ocrotitorului Bucureștilor. Mai mult ca oricând, Cerul emana izvor de lumină și bunătate peste inimile noastre îndurerate.
Aceste frumoase trăiri, m-au însoțit în toate cele 7 zile de pelerinaj, cu excepția timpului liber, unde mergeam la fica mea, care locuiește în București.