În acea seară noaptea își întindea liniștea cenușie peste cer, lăsând, din ce în ce mai mult, ca întunericul să își aștearnă pelerina învechită și găurită de lumina stelelor peste privirile noastre speriate... priviri ce căutau disperate în apusul roșiatic-vinețiu în care ultimele raze de lumină se înecau ca într-o baltă de sânge și din care, se ridicau, la început mărunte și negre, ca niște muște, iar apoi din ce în ce mai mari gărgăuni... ciori... imense aparate metalice, plutind greoi, răspândite sistematic, la distanțe egale, ca o pânză de paing ce dorește să nu-i scape nici măcar o furnică, peste casele mărunte ale orășelului nostru.
Aerul era plin de greutatea aparatelor de zbor. Mă ascunsesem în holul mic și rece, care avea doar o ferestruică dreptunghiulară și de acolo,în genunchi cu mâinile strânse la piept, lipit de perete, priveam cum din racheto-avioano-elicoptere coborau lin și sigur, soldații. Știam că sunt soldați, deoarece, de mult timp așteptam să vină această zi. Ziua în care veneau după noi. Era ziua despre care ne vorbiseră părinții noștri, iar lor le povestiseră părinții lor și acelora li se spusese de la părinții părinților lor și astfel, din veac în veac, noi știam că această zi sfâșâietoare va trebui să vină. Nu înțelegeam de ce a trebuit să vină tocmai acum! Acum când sunt tânăr! Când am atâtea vise de împlinit și atâta lume de cucerit, de descoperit, de stăpânit!...
Inima îmi bătea puternic în piept și știam că mă vor lua. Pe o frânghie, dintr/un aparat situat exact deasupra stâlpului de lemn de care era legat firul de telefon al casei mele, printre coroanele frumos tunse ale merilor pitici, dar și cu mare precizie printre zecile de fire care se întretăiau între ceilalți stâlpi de beton ai străzii, exact în mijlocul asfaltului, a coborât un soldat. După el, pe alte fire, ca niște coropișnițe, coborau din zbor alți soldați... Primul ajuns la sol a împușcat, pentru intimidare am gândit eu, pe un vecin care alerga rătăcit spre ei pentru a-i ruga să nu-i omoare fiul, cred... Apoi nu îmi mai amintesc nimic.
Știu că eram în aparatul de zbor. Îl luaseră și pe tata, dar într-un alt aparat. Se pare că luaseră numai bărbații. Nu știu sigur, dar eu nu am văzut decât bărbați, băieți și băiețandri. Pe noi ne-au dus într-o casă frumoasă, cu săli mari și coridoare lungi. Soldații, cu armele pregătite de tragere, mișunau pretutindeni. Ne-au spălat, ne-au dat maieuri noi și ne-au hrănit cu mâncăruri bune. Știu asta pentru că nu le cunoșteam, deoarece pe cartelă, cu rația, niciodată nu cumpărasem așa ceva de la magazinele alimentare din micul nostru orășel.
Noi eram un grup de tineri între 16 și 19 ani. Eu avem 17. Îmi părea rău de ceea ce pierdusem. De tinerețea mea cu seri în care întârziam cu prietenii la o bere și la un biliard, de verile cu campionate mondiale de fotbal în care ne adunam pe la terase și făceam atmosferă de stadion, de jocul de remi pe puncte stropit cu vin tulbure de toamnă, de toate fetele pe care le-aș fi putut cunoaște și iubi, de cărțile pe care îmi doream să le pot citi cândva, undeva, de lumea în care abia așteptam să cutreier, de câmpuri pline de praf în care sunt sădite fântâni cu apă rece și ciuture de lemn înverzite de mușchi, de munții întunecoși și răcoroși, sălbatici și apăsători, de pescuitul pe canale sau în bălți puțin adânci, de plimbări în parc cu copii și soția, de valurile jucăușe ale mării...
O femeie îmbrăcată bărbătește, afară de fusta dreaptă până la genunchi, însoțită de un grup de patru soldați (toți soldații aveau fața acoperită și purtau ochelari ca aceea de la masca de gaze)intra regulat în sala noastră, cam de trei ori pe zi. Ne aduceau tot ce pofteam în limita caloriilor necesare. Ne puneau să facem sport și ne aduseseră și femei. Considerau că sexul este un sport care trebuie practicat programat, dar este și un mijloc de relaxare, cât și un privilegiul, atunci când este practicat în afara familiei. Nici alcoolul sau țigările nu ne erau refuzate, însă totul raționat după o rațiune pe care ei o considerau corectă sau, mai bine zis, potrivită scopurilor ce le urmăreau.
Cu toții simțeam în adâncul inimii că ceea ce ni se întâmplă are un final dureros.
Într-o seară, când noaptea își întindea liniștea cenușie peste cer, lăsând, din ce în ce mai mult ca întunericul să își aștearnă pelerina învechită și găurită de lumina stelelor peste privirile noastre speriate, am îndrăznit, cu jumătate de gură, să o întreb pe acea femeie de piatră, cu față pătrățoasă, ce voiesc să facă cu noi și de ce ne tratează cu atâta ‘’bunătate’’, și mi-a răspuns cu nonșalanță, fără ca întrebarea pe care o consideram îndrăzneață să o deranjeze, că: “După ultimele directive primite de la tovarășul Celceescu și urmând exemplul marelui nostru tovarăși Găunov, s-a hotărât că, numai experimentând suferința până la moarte pe subiecți umani, putem învăța cum să controlăm prin suferință acest popor și, de altfel, orice popor”.
Tristețea este un cuvânt care nu poate exprima ceea ce am simțit atunci cu toții.


Însă, înainte de a mă trezi din coșmar, într o frântură de idee, am avut, zic eu, o revelație:
ASEMENEA A FÃCUT ȘI DUMNEZEU CU NOI! NE-A PUS LA UN LOC PE ACEASTÃ PLANETÃ ȘI, PRIN SUFERINȚELE ȘI NECAZURILE VIEȚII, PRIN LIPSURILE ȘI NEAJUNSURILE TRUPEȘTI ȘI SUFLETEȘTI, PRIN ÎNCERCÃRILE ȘI EXPERIENȚELE RAȚIONALE SAU SENTIMENTALE, PRIN MULTUL SAU PUȚINUL PE CARE NI-L DÃ SPRE A-L DUCE ÎN ACEASTÃ UNICÃ EXISTENȚÃ, PRIN SPERANȚELE SAU DECÃDERILE CE NI LE DESPRE A LE TRECE, PRIN GOANA ACEASTA NEBUNÃ ÎN CARE NE AFLÃM ALERGÂND PRIN CEEA CE NUMIM VIAȚÃ... DUMNEZEU ESTE CEL CARE A VENIT ÎNTR-O ZI, CÂNDVA, NE-A ADUNAT ÎN ACEST COLȚ DE UNIVERS ȘI ACUM EXPERIMENTEAZÃ ELEMENTUL SUFERINȚÃ, PENTRU CÃ EL NU-L ÎNȚELEGE, SAU PENTRU CÃ ȘI EL ÎL TRÃIEȘTE ÎN LUMEA LUI DIN CARE AR VOI SÃ SCAPE, SAU POATE CÃ ESTE UN NEBUN CU PREA MULTÃ PUTERE, SAU POATE CÃ ESTE PREA PUTERNIC ÎNCÂT NU ÎȘI POATE STÃPÂNI FURIILE, SAU POATE CÃ TOTUL ESTE UN VIS, DAR UN VIS CU ÎNȚELESUL LUI, FIINDCÃ DIN EL SE DESPRINDE ALT VIS, ÎNSÃ UN VIS ÎN CARE TOTUL SE RAPORTEAZÃ TOT LA DUMNEZEU....