Un anotimp nou se tupilează tăcut printre semințe, flori roșii-muștar, scrijelind pe frunze o dâră de melancolie. O altă lume se deschide printre umbre văratice, răscoapte. Forfota se-ntinde ca aluatul unei plăcinte tomnatice cu dovleac; doi ochi ageri aruncă în mine ca-ntr-un țintar – nu mă feresc. Mă umplu de frenezia întoarcerii către ținutul oamenilor de hârtie; decupaje dintr-un album se răsfoiesc ritmic; ici-colo tu, eu, familia, zâmbete, un colț de lumină și ochii – aceiași, obsedanți pendulând pe deasupra memoriei. Un geam se sparge vinovat ca un intrus dând buzna peste o scenă de amor; o jenă și un zâmbet nefiresc se ascute peste timp. Închid ușa cu o cheie mare, rotundă, pe care o înghit subtil, de strajă pentru toți anii în care mai vreau să sparg un geam și să mai prind un clește de mâneca adolescenței.