Povestea noastră își are germenele într-un moment a lui martie 2005 când o rupsesem cu o hotărâre înverșunată, după alte câteva tentative, de M.
Credeam atunci că nu l-am iubit niciodată autentic pe M., ucideam isteric orice inițiativă a unui viitor împreună. Și, într-adevăr nu l-am iubit de la început, nu am fost de la primii pași ai relației îndrăgostită, nu aveam sentimentul că sunt pierdută când îl zăream.
A fost mereu o luptă între rațiune și suflet. În ce privește rațiunea, refuzam raportul cu un barbat fără studii, necomunicativ, ancorat în social, fără emoții intelectuale, ci doar materiale. Sau măcar care nu filozofează, care nu-și pune problema, care evoluează și crește în atmosfera banală a cotidianului. Eu ma jucam cu concepte abstracte pe care le credeam de la sine întelese, care mă fascinau, dar care nici acum nu-mi sunt pe deplin deslușite.
Paradoxul aici s-a aflat dintotdeauna: eu puneam problema moralei în chipul cel mai abstract, iar el era moral într-un chip atât de firesc, concret, interior, încât îmi rămâne un mister în ce fel, cum se formează comportamentul moral. Oricât aș fi dezbătut problema moralei, rămâneam în esență un caracter încăpăținat în greșeală, mereu vinovată în fața reproșurilor; bag de seamă acum că este exact reprezentarea femeii imorale, întunecate fără un început și un sfârsit al actelor sale, o meduză în chip de sirenă, care absoarbe malefic masculul în nebuloasa învolburată a apelor.
El era cavalerul, acel tip care te fură, te ascunde, te ține prizonieră numai pentru el, te subjugă ca un mare rege, iar eu o prințesă nepamânteană cu nesfârșite calități. Era acel tip care s-ar fi aruncat orbește în brațele sirenei fără consecințe, fără îndoiala și frica nepătrunsului.
Și de aici angoasa. Angoasa, pentru că eram la urma urmei oameni și nu personaje de vis, de poveste.
Câtă muzică, câte atingeri, un joc de dute-vino al sufletelor la înălțime, în cer, câte vorbe cu tu ești a mea eu sunt al tău, undeva dincolo de moarte și dincolo de trupuri! Câtă imaginație, refuzând realitatea!
Eram tineri, poate fi și asta.
Însă sirena este întotdeauna conștientă de puterea ei, ba mai mult este conștientă de irealitatea acelei imaginații amăgitoare, a iubirii celeste, eterne. I-ar fi placut și ei să creadă că desăvârșirea e posibilă, însă totuși nu este. De câte ori în intimitățile noastre, M. aluneca în patima imaginației, evocând soarele, luna, frumusețea, iubirea, eu urlam arzător în eul meu întunecat “trezește-te nu mai visa! Trezește-te și privește-mă! Uită-te la mine, cunoaște-mă pe mine, înțelege-mă pe mine, comunică cu mine. Și atunci ajută-mă pe mine! Asta strigam, ajută-mă!”. Pentru că eu mă pierdusem de iubire, de sentimente, ucise în anii copilăriei mele.
Neparticipând cu totul în mitul său ireal, îmi apărea fals, vocea, gesturile erau ca sunetul unei viori dezacordate, neautentic. În felul acesta nu ne-am construit împreună.
Mă atrăgea puternic acel soi de imaginație, de negare a realității, și nu sunt totuși puține momentele în care sufletele noastre înlănțuite au trăit o seninătate adâncă suspendată în neant, ca și cum trupurile nu ar mai fi existat, ci doar sufletul nostru într-o împăcare desăvârșită. Ceea ce cred ca nu voi mai trăi vreodată.
Simțeam, curios, cum sufletul meu se învăluia cu sufletul lui, ca aburii norilor care alunecă lin unii spre alții și imperceptibil formează un tot, un nor plutind spre nevăzut. Da, trairile acestea erau reale, dar nu veșnice. Da, sufletele își făureau drumul lor, independent însă de caracterele noastre, de aspirațiile, interesele, greșelile, viața noastră reală. Avea un inconștient atât de frustrat încât se împotrivea oricăror analize, neputându-se astfel construi într-un mod sincer, în acord cu propriul eu.
Asta încercam eu să-i explic, dar imatură și anxioasă apăream eu, dintr-o altă perspectivă, falsă, neadecvată. Neînțelegerile de aici porneau și cum sufletele noastre îngreunate de povara realității nu întodeauna, mai degrabă rar, se împreunau, rămâneam doi străini. Aici M. nu a înțeles niciodată cât de străini eram pentru că refuza comunicarea directă, fără menajamente. Era omul care nu știe să râdă de el însuși.
Sexul! Problema sexului! Hmm!
Sirena se dăruie cu trupul, mângâie în tăcere părul, fruntea bărbatului cuibărit ca un copil, zâmbind liniștit la sânul ei și privește peste marea întinsă căutând cercetător cu privirea nașterea unui penis puternic care, pătrunzând-o, să rupă lanțurile încătușării ei isterice, motivul, cauza care o face atât de misterioasă. Penisul salvator nenăscut dezlănțuie fiara, iar bărbatul ridicând privirea spre chipul sirenei iubite rămâne înfricoșat de fulgerele și tunetele privirilor ei, care îl transformă pe loc în stană de piatră.
Aici a gresit M. Aici greșește un bărbat. În această aproape insesizabilă transfigurare a femeii în ideea, idealul de femeie ce trebuie să întruchipeze personajul acela etern de poveste: zâna din turnul fermecat, iubită cu patos în absența ei fizică; ca apoi să neglijeze orice formă umană a ei, refugiindu-se în tăcerea fals lucidă pe care bărbatul o preamăreste mereu. Iar dacă zâna a greșit, dacă un șarpe se strecoară la sânul ei atunci tot bărbatul este acela care o decade din drepturi, aruncând imaginea ei, fără milă, în bordel.