Îmi pare rău că trebuie să mă despart de un astfel de blog. Mai este o lună, nici atât. Mi se pare că îngrop aici o parte importantă din sufletul meu. Nu știu cât de mult contează pentru comunitatea de aici. Nu știu dacă a tăia din suflet ca dintr-o bucată de carne afectează și pe altcineva. Eu simt deja rănile. Și sângele curgând. Chiar acum pixelii s-au îmbibat în roșu. Imaginea aceasta a devenit o baltă. Toate gândurile pe care le-am așezat aici, cu delicatețe, fără nicio intenție de a deranja cumva, toate simțămintele, cuvintele împletite ori despletite de iureșul vieții s-au înecat. Iar muzica aceea care vibra pe corzile bucuriei mele a ruginit. Notele au căzut una câte una, nostalgic spărgându-se de pardoseala virtuală. Și ochii mei curioși, totodată plini de înțelegere au rămas undeva acolo, pe o pictogramă. Cât din mine, din existența mea, din firea mea, din emoțiile mele, din trăirile mele, din secretele, sinceritatea, dăruirea mea s-au desprins din mine de fiecare dată când am pătruns desculță pe acest tărâm al prieteniei, ca un copil care, odată crescut, se duce în legea lui, aproape că nici eu nu mai știu. Câte cuvinte turnate în forme, în amfore, jgheaburi, matrițe ale zidirii nu am abandonat, voluntar, cu surâsul pe care nici gioconda nu a putut să-l contureze! Și totuși, am rămas cu anume amprente. Degete care m-au atins fără să știe. Spirite care au străbătut toate hologramele prin care am lăsat urme ca de vampir însetat de nou, mușcături ca din pâinea săracului, dâre ca de melc mucos, începător în ale urzelilor poetice…
Șarpe de dudău!
Văd chipuri zbârcite făcându-se cercuri. Concentrice. Multe și zorite. Alergând unele după altele fără să se atingă și, totuși, pierind în același orizont. Banal. Tern. Mult prea îndepărtat ca să mai aibă efect. Parabolica e mică. Aproape cât un castron din care sorb supa mileniului economicos toți ne-oamenii. Dezbrăcați. De rațiune. Mănâncă și nu știu ce. De ce. Doar mâinile cerșind mai ies prin difuzoarele care anunță reducerea. Dacă 25 la sută ar însemna cu tot atâtea procente mai tânăr, aș fi prima care m-aș descotorosi de bani. În fond, la ce ne folosesc aceștia? Poate doar ca să demonstrăm falsa vitejie din mușchii națiunii. Ai bărbatului ideal. Care este…
Din mine se desprind toți acești oameni și nu știu că s-au plimbat printre celulele mele ca o rachetă printre stele. Nu știu că au scăpat poeziile lor în camerele inimii. Eu le-am cules, pagină cu pagină, le-am îndosariat, le-am pus câte un titlu, de exemplu, poezii de dragoste…
Dragostea nu înseamnă, neapărat, trup în trup, poate fi doar suflet în suflet, minte în minte, ecou în ecou…
Curată. Ca ultima fântână pe care am întâlnit-o în universul conștiinței mele. Am mereu o cană din care poți să bei. Doar setea ta contează.
Dacă ai putea să mă vezi!
Plâng ca un copil. Poți înțelege asta? Nimic nu mai poate aduce înapoi dragostea cu care ai făcut ceva. Și la care trebuie să renunți. Nimeni…

(2 iunie 2010)