a trecut prea mult timp fără să mă gândesc la tine
fără să privesc înapoi
mi-am spus că acolo unde ești câteva secunde adăugate veșniciei nu mai contează
așa cum nu mai contează faptul că ai plecat în anotimpul meu
desfrunzindu-mă de o primăvară în care
m-au traversat nesfârșitele ploi
nesfârșitele umbre
e 13 mai și lumina din oțetari s-a mutat brusc în camera ta
câteva molii dansează prin aerul greu
încărcat de toate tăcerile care s-au rostit și de toate cuvintele care s-au tăcut
te caut cu mâinile printre firele de praf ca un orb într-un spațiu familiar
pipăind geometria aerului așezat în jurul obiectelor
îl trag ca pe o pătură peste mine ghemuindu-mă în fotoliul tău ca o carte închisă
și nu mai simt altceva decât atingerea delicată a mâinilor tale deschizându-mă
și nu mai văd altceva decât ochii tăi negri tăioși citindu-mă
...
ar fi trebuit să mă înveți
cum să mă recompun
din absențe