... satul de sub dealuri pare să fie foarte departe de lumea modernă, civilizată; abia în anii ’70 s-a început electrificarea. Și nici așa nu putem spune că suntem în rând cu lumea bună...
... cât de obosiți să fi fost seara târziu când ne-ntorceam cu mama de la munca câmpului de pe loturile de folosință de peste dealurile foarte depărtate de sat, eu și frățiorii mei ne opream la un locșor al nostru plușuit cu iarbă deasă și fragedă; ne așezam să ne tragem sufletul, aruncându-ne privirea în depărtările pierdute-n adâncul întunericului nopții pentru a ne bucura de miile de sclipiri asemănătoare stelelor de pe cer. Ne-ntrebam în sinea noastră ”Oare cum o fi acolo unde sunt acele luminițe?” Nu aveam prezent nici măcar în imaginație cum putea arăta un oraș cu sute de străzi asfaltate, cu mii și mii de blocuri ce asigurau confort locuitorilor civilizați. În sătucul nostru iluminatul în case era încă pe bază de petrol lampant (gaz); o dată pe săptămână puteam cumpăra acest gaz în bidoane metalice de trei sau cinci litri... Lampa cu gaz în casa părinților mei era atărnată pe tocul ușii ce dădea din chilèr în camera unde dormea mama cu noi toți copii, în doar două paturi. Între timp, mai poposise barza de două ori pe tăpșanul puținei bunăstări a casei, îmbogățindu-ne cu prezența a două surioare, ce ne-au bucurat copilăria cu gingășia lor de păpuși vii.
Unele familii încă nu-și puteau permite lampa cu gaz și foloseau pentru a-și face lumină lumânări cumpărate de la cooperativă. Familiile tinere foloseau mai întâi făcliile ce nașii lor le-au ținut aprinse în biserică la cununie; făcliie erau tăiate de obicei în bucăți de circa treizeci, patruzeci de centimetri pentru a fi ușor de purtat unde era nevoie, pe timp de noapte: în beci la scosul vinului și murăturilor, în grajd la mulsul vacilor, în curte pe ici pe colo sau chiar prin casă în diferite cotloane...
... o veste bună s-a făcut auzită prin vorba preotului paroh, de la înălțimea amvonului de unde-și făcea predicile în fiecare duminică și sărbătoare de poruncă: ”Oamini buni! Sî pari cî o ajiuns șî cimpu’ nostru sî șim în rând cu lumea... ari s-ajiungî curentu’ electric șî-n satu’ nostru...” Pe moment nu-nțelesesem cuvintele. Nu știam ce-nsemna curentul electric. De fapt nu namai eu. Mulți din biserică se uitau unii la alții și cred că începuseră să șușotească unii cu alții. I-a liniștit părintele spunând programul de lucru ce avea să se desfășoare cu începere chiar de lunea următoare...
... detaliile prezentate de el puneau în deplină concordanță cele două echipe I.R.E. cu oamenii satului ce prestau munca voluntară; la cioplitul stâlpilor de stejar ce urmau a fi înfipți pe marginile drumurilor, la săpatul gropilor pentru stâlpi, la a da lucruri la mână muncitorilor echipelor specializate. Zilnic pentru prânz, câte cinci familii din sat pregăteau de mâcare pentru muncitorii veniți din Bacău; erau așezați la masă în holul mare din Casa Parohială. Se mânca bine pentru că oamenii satului erau darnici și ducea fiecare ce putea pregăti mai bun și mai gustos. De băut foarte puțin. Părintele paroh ținea în scurt pe fiecare dintre muncitorii meseni, fără să scape un păhărel în pluis vreunuia dintre ei...
Camioanele pentru bușteni transportau trunchiuri de stejar pe care le descărcau în poiana mare din mijlocul satului, numită Poiana lui Căroi (Coroi); de dimineață pănă seară erau prezenți cioplitori voluntari, femei și copii, mai ales pentru faptul că puteau fi luate acasă cojile cioplite de către cioplitori. Era o recompensă mulțumitoare pentru săteni. Foloseau scoarța stejarului pentru a pregăti mâncare... se aprindea repede, ardea bine și avea o putere calorică mare. Bărbații ajutau la făcutul găurilor, cam din douăzeci în douăzeci de metri, când pe partea stângă, când pe partea dreaptă a drumurilor, dar respectând mereu indicațiile inginerilor I.R.E. mereu prezenți la munca pe teren... Alte camioane au adus sute de colaci imenși de sârmă ce au fost depozitați de-a valma tot într-un colț al poienii centrale a satului...
... ”Ia dușețî-vî șî voi mă, cî gi-acuma sînceț’ flăcăi, s-adușiț’ nișci șiurșeli! N-aț’ văzut cî tătî copchilăraia satului îi la treabî? Dușițî-vă șî voi pi-acolo! Ajiutaț’ șî voi cum ’ăț pucè! S-adușiț’ cîci-un braț gi șiurșeli cînd viniț’ acasî!” Tata făcuse un cărucior mic, invenție a sa proprie, pe care-l trăgeam toată ziulica prin curte, ”plimbându-ne” rând pe rând, noi între noi... Ne prezentam și noi printre cei ce dădeau o mănă de ajutor. Nu e că făceam mare lucru. Era de ajuns să dai o cană cu apă unuia dintre cei mari, să dai cutare lucru unui muncitor, să ajuți pe alții la adunatul surcelelor; te simțeai util chiar și pentru o cât de mică faptă bună făcută cuiva. Primeai imediat în schimb un surâs și un mulțumesc frumos.
... parcă mă-ndrăgostisem de munca ce o făceau muncitorii. Ajunsesem să fiu toate după amiezile printre ei. Începuseră să întindă firele pe stâlpi. Își montau la picioare dispozitive mari de forma cârligelor de pescuit, o centură la brâu ce era dată pe după stâlp; aceste dispozitive asigurau desfășurarea în siguranță a muncii destul de periculoase. Rolul meu era de a lega pe funia ce o cobora muncitorul cățărat în vârful stâlpului câte un suport pentru firele conductoare, pe care noi copiii le numeam ”pocrișe”. Mai întâi ne instruise bine pe fiecare dintre noi copiii, nea Chirilă, șef cu protecția muncii la I.R.E. Ne-a arătat cum se fac ochiurile de prindere pentru fiecare unealtă sau lucru ce trebuia dat la mână muncitorului aflat la înălțimea stâlpului...
... simțeam în noi pulsul vioi al epocii moderne ce se apropia odată cu electrificarea satului...