Nu știu nimic despre îngeri.
Dar știu atâtea despre absurd și tot ce este de trebuință pentru a-l păstra viu în mine. Nu este nimic deosebit în a trăi la limită, dacă nu deți cultul absurdului. Pentru a atinge acele limite care permit simbioza afectului și rațiunii este imperios necesar a-ți însuși ideea renunțării. Simplu trăiesc numai cei care se tem. Căci, nu este simplu a renunța la ceea ce ești sau ceea ce semenii cred că ești pentru a te defini. Nu este la îndemâna celui ce trăiește simplu renunțarea la sine, căutarea de motivații nefirești pentru a supraviețui, identificarea cu absolutul prin perpetuarea suferinței. Odată împlinite toate acestea, astă lume m-a catalogat ca fiind absurd, înțelegând prin acest absurd doar diferența evidentă dintre sistemele de gândire și percepție. Absurdul ți se întâmplă atunci când nu afli soluții pentru a supraviețui zilei de astăzi, mai mult decât atât, a te oferi incertitudinilor zilei de mâine. Nu există concepte care să încadreze și definească propria-ți suferință sau a-i oferi acesteia o finalitate care să te izbăvească. Renunțarea la sine este totuna cu golirea de sine. Devi atât de ușor încât plutești deasupra ta și a ceea ce înconjoară. Te vezi ruină și atunci tot ce rămâne la nivelul țărânei din care am fost concepuți prin Geneză îți apare ca fiind nimicul. Traversând absurdul în cele din urmă vei atinge cerul, ezotericul refugiu al îngerilor.
Nu știu nimic despre îngeri. Am citit despre îngeri, am auzit vorbindu-se de ei, dar nu i-am întâlnit niciodată. Știu doar că locuiesc în vecinătatea absurdului. Dar până la a simți atingerea lor, nu mi-a rămas decât aprofundarea absurdului, delectarea prin incertitudini, adulmecarea lipsurilor și renunțarea, uneori tardivă, la ele. Din absurd, odată atins, nu există cale de evadare. Rătăcirea prin absurd și trăirile la limită sunt identice rătăcirii în neant. Căci ce poți afla între cer și pământ, între eter și nimic, decât neantul? În nimic nu mă pot întoarce și sunt mai îndepărtat de brațele îngerilor decât de nimic. Nu-mi rămâne decât să rătăcesc ...

Cluj Napoca
mai, 2010