"Leamșin ar fi compus o bucată cu totul și cu totul originală pentru pian (...) Pieseta într-adevăr se dovedi a fi amuzantă, cu titlu caraghios pe măsura "Războiului franco-prusac".
Începea aceasta prin intonarea impresionantă a „„Marseliezei””:

Qu'’un sang impur abreuve nos sillon!

Răsunau, în Introducerea aceasta, accente de trufașă sfidare, plină de beția viitoarelor victorii.
Iată că, însă, printre măsurile meșteșugite ale variațiilor Imnului cu pricina, de undeva lateral, jos de tot, dar foarte aproape totodată, încep să se furișeze sunetele răutăcioase ale melodiei „„Mein lieber Augustin””. „„Marselieza”” nu le observă însă, „„Marselieza”” e în culmea freneziei maiestuoase; dar „„Augustin”” se fortifică, „„Augustin”” devine tot mai obraznic; și iată că măsurile muzicale ale lui „„Augustin”” încep să se suprapună brusc peste cele ale „„Marseliezei””, coincizînd perfect. Ultima pare să dea semne de supărare; „„Marselieza”” îl observă finalmente pe „„Augustin””, intenționează să se descotorosească de el, să îl alunge ca pe o muscă sîcîitoare, dar „„Mein lieber Augustin”” s-a prins bine de ea; el e vesel și sigur pe sine; e fericit și e obraznic; și de faptul că e iritată și ofensată; acum „„Marselieza”” răsună cu țipete de indignare, cu lacrimi și jurăminți, cu mîinile întinse către providență.

Pas un pouce de notre terraine, pas une pierrre de nos fortresses!

Dar „„Marselieza”” e nevoită să cînte acum în același tact cu „„Mein lieber Augustin””. Apoi, într-un mod cu totul stupid, melodia ei se transformă în cea a lui „„Augustin””, face reverențe, se stinge.
Din când în cînd doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar „qu'’un sang impur...”, pentru ca tot atunci să treacă ofensată în tactul unui vălsuleț păcătos. Iat-o resemnată completamente: acesta e chiar Jules Favre plîngînd la pieptul lui Bismarck, care cedează totul, totul...
Dar acum se înfurie și „„Augustin””: se aud sunete răgușite, se simte gustul berii băute peste măsură, furia lăudăroșeniei, pretențiile pentru miliardele datorate, țigări din foi fine, șampanie și ostatici; „„Augustin”” se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusac se termină.

Ai noștri aplaudă, Iulia Mihailovna zîmbește și zice: „Ei, cum să-l dai afară?”
Pacea a fost încheiată. Avea într-adevăr talent, nemernicul...”

FIODOR DOSTOIEVSKY, fragment din romanul-premoniție ”Demonii”, 1871, revista „Russky vestnik”