Draga mea copilarie,

Imi pare atât de rău...Nici nu știu ce să spun...Nu mai este mult și voi deveni adolescenta și , fără să vreau, va trebui să te părăsesc...Știu, defapt sunt sigură ca un locușor, undeva bine ascuns in inima mea, va rămâne gol: Locul în care ai locuit și de unde mi-ai putut conduce mintea si sufletul.
Îmi aduc și acum aminte...Bucuria jocului și iubirea necondiționata erau parte din viața mea. Primul zambet și primul joc; prima jucărie, pe care o păstrez si acum nu vor disparea niciodată... Te iubesc, copilărie, dar, va trebui să pleci fără să am ceva de făcut in aceasta privința și fără a putea să-mi șterg gustul amar din inimă ca pe o pată de cerneală pe care un burete o poate aborbi. Nu putem opri timpul...Rânem doar cu vise frumoase, dorințe și amintiri.
Acum, adolescența bate la ușă, dar, promit: NU TE VOI UITA NICIODATÃ!
Trebuie să îmi șterg lacrima și să merg mai departe! Cuvintele îmi sună în minte: "O, tu, Copilărie, zână inaripată și prea lăudată, mai stai o clipă, un veac...!", dar, tu nu mă asculți și treci nepăsătoare pe lângă mine, fără macar sa-mi spui "Adio!".