Deschide ușa creștine
C-am venit și noi la tine
În toți anii care vine...

Așa sună un colind în gura unor puradei care încearcă să mai scoată niște bani de la călătorii agasați ai metroului bucureștean. Agasați peste poate pentru că este singurul pe care încearcă să-l reproducă.
Nu vreau să discut aici despre lipsa de logică, agramaticalitatea, ba, aș zice eu, bătaia de joc din așa-zisele versuri de mai sus. Îmi vine deseori să le strig: "învățați naibii altul!". Se pot scrie tratate despre muzica și versurile zilelor noastre. Prefer să îmi îndrept atenția spre altceva.
Și acel altceva este înăuntrul nostru. Tare mi-e teamă că acolo, înăuntrul nostru, exact așa arată și sună un colind.
Acum câteva zeci de ani, toate aveau un rost. De la Ignat și tradițiile legate de el, la munca unei gospodine la ea în bătătura, la bucuria copiilor, la magia unui timp care exista doar o dată pe an.
Nimic nu este întâmplător, în aceste tradiții. Niciun singur vers de colind nu este accidental, ca să "iasă rima", niciun obicei, împărțirea colacilor sau împodobirea bradului, darurile, arderea focului în sobă... Ce mai știm noi despre toate astea?
Eu, și mulți alții ca mine, am sărbătorit ani de zile, toată copilăria, pe Moș Gerilă. Care nu venea decât de Anul Nou, fiind cumva asimilat cu petrecerea Revelionului. Părinții mei, generație "încălțată" și oarecum blazată nu au ținut să păstreze tradiția Crăciunului, cum am văzut în unele case ale prietenilor mei (deși, cunoscut, acest obicei putea fi generator de probleme destul de grave în perioada respectivă, când eram stăpâniți de teroarea că oricine, oriunde, oricând putea avea ochi și urechi dușmănoase).
Știam că Gerilă este un moș bun, care îndeplinește dorințele copiilor cuminți și care, cu o noapte, două înainte de revelion, aduce bradul de Crăciun. Mult prea repede însă mi s-a spus, de către alți copii, și am verificat eu însămi, că nu era niciun Moș Gerilă. Erau bunicul și bunica cei care împodobeau bradul, cei care cumpărau cadourile... Și acum simt gustul dezamăgirii de atunci.
Mai târziu, după revoluție, am învățat singură sărbătoarea Crăciunului, evident cu nelipsitele influențe americane, și de alte genuri pe care le promovează cu asiduitate mass media. Și totuși am ascultat și am învățat colinde, am împodobit bradul în Ajun, am ținut post, am admirat scena Nașterii Domnului în diverse puneri în scenă... și m-am bucurat. O bucurie simplă, caldă, din inimă. Pe care o caut în jur și nu o găsesc.
Găsesc lamentări de bărbați dezgustați "Iar au venit Sărbătorile. Iar mă târăște la cumpărături, la rude, iar trebuie să îi iau cadou, iar ascult muzică siropoasă, unde naiba să mă vâr, cum să fac să scap". Mai văd în jur și femei obosite, care duc cu metroul sau cu tramvaiul brazii cumpărați din târg, fără niciun fel de sclipire în ochii poate prea plânși sau nedormiți și tot așa, copii care și-au uitat copilăria și visele, străduindu-se din răsputeri să imite idoli de nimic, care folosesc ultimul tip de gel de păr, blugi ultimul răcnet și gadgeturile cele mai scumpe.
Da, "în toți anii care vine" reprezintă exact ceea ce am făcut, ce facem noi cu sărbătorile acestea.

Și totuși...
Și totuși am văzut bărbați a căror privire se înmuia văzând sclipirea cuminte a unui glob argintiu, privind încântarea unei doamne a sufletului lor, o mamă, o soție, o iubită, când desface cadoul de sub brad sau, mai ales, bărbați care redeveneau copiii de altă dată, așteptând alături de țâncii lor, cu nasul lipit de geam, sa vină Moșul.
Și da, știu femei care se bucură dăruind un fular gros de lână sau pregătind un ceai aromat cu scorțișoară, femei ale căror mâini tandre alină, alintă și țin uneori loc de cadouri, ridicând ochii spre cer și căutând lumina.
Și mai știu, se poate oare altfel, copilași care merg să colinde, învățând sârguincios toate versurile, cântând cu avânt, cu fețișoarele roșii de frig, dar strălucind de bucurie și mândrie, așteptând lauda gazdei și înfulecând cu plăcere dulciurile primite…
Așa că poate ar fi bine să ne amintim că fulgul de zăpadă e o mică minune el însuși și că înăuntrul sufletelor noastre stă întotdeauna o lumină care așteaptă o prismă ca să devină curcubeu.