Plec cu tramvaiul 41 la Romexpo. De data asta nu a mai trebuit să aștept atât de mult. Nu am plecat singură, ci împreună cu două stomatoloage.
Este vorba despre al XII-lea Congres al Asociației Medicilor Stomatologi cu Practică Privată din România. Am uitat să vă spun că acesta este al XVII Congres al Societății Române de Stomatologie.
Este vorba despre estetica în stomatologie.
Congresul nu durează prea mult timp. E de pe cinci până pe șapte martie. 2003.
Nu știu nici dacă este mult, nici dacă timpul este scurt.
După ce am ajuns la destinație, am aflat și programul acestui congres. Prea mult nu m-a interesat. Nici doctorii nu erau așa de entuziasmați. Þineau în mâini tot felul de plase, pungi și punguțe colorate.
Pe ici, pe colo se mai întâlneau Nuța cu prietena ei de Stoma din Timișoara. Acolo făcuseră ele facultatea. Începuseră să povestească tot felul de trăsnăi. ,,Așa sunt femeile…”, spusese un chelner, cu tava de fursecuri în mâna dreaptă.
Ma întrebam; cum sunt ele, femeile până la urmă?
Deștepte, inteligente, proaste, slugile bărbaților?
Nici până acum nu am putut să-mi răspund mie. Dar altora?
Nuța începuse să-i șoptească prietenei ei, Elena tot felul de chițibușii. Mi-a plăcut cel mai mult, când începuseră să facă istoria primului lor iubit, care era de la neurochirurgie. Ce mai distracție pe capul lor.
La întâlniri, chirurgul nu le povestea decât de ,,Schnitturi” și de tot felul de chestii destul de tragice.
,,Era seară și mă aflam la clubul studențesc al medicilor. Era distractiv. Îl cunoscusem pe Stelică, așa din întâmplare. Băusem cam mult în seara aceea. Mă simțeam atât de singură și sunt absolut sigură că un sfânt mi l-a trimis pe Stelică. Eu cred în așa ceva și vă pot spune din propria mea experiență. Stelică era mai mic de înălțime ca mine, dar atunci nu am văzut lucrul ăla. Eram prea amorezată. Vorbeam ba de: știfturi, ba de gaudenți, viple, coroane de acrilat și tot felul de bazaconii, care mi se păreau pe atunci fenomenale. Acum, mi se par niște prostii de adolescenți. Tineriii ăștia din zilele noastre habar n-au ce înseamnă dragostea adevărată. Umblă să-și scrie pe Internet. Dar, habar n-au ei cum este. Atunci, Stelică îmi scria pe foile lui de curs. Și mi le parfuma cu o lavandă de la ruși. Îmi spunea că este adusă cu greu, de la contrabandă. Și eu îl credeam pe cuvânt. Așa sunt bărbații. Nu trebuie să ai încredere în ei. Te țin la distanță și încearcă să te fraierească cu tot felul de tertipluri. Și, oricum, cât te-ai feri, tot nu scapi. Pici în plasa unuia. Că doar nu rămâneam să mă duc la mănăstire, după ce îmi terminam facultatea. Așa că l-am ales pe Stelică, cel care m-a înnebunit de tot. Făcea tot felul de cursuri și de perfecționări în neurochirurgie. I-am zis să se mai potolească, dar nu aveai ce să-i faci. Nu m-a ascultat și așa a ajuns să facă tot felul de cursuri de specializare. Vroia să devină SPECIALISTUL lu’ pește. Doctorul perfect, care să le știe pe toate și să vrea să fie cel mai bun. Degeaba i-am explicat tot felul de lucruri. El este foarte căpos. Nu prea ai ce să-i faci. Așa că, între timp am făcut un copil, pe Deliuța, care este lumina ochilor mei. Că a lui nu mai este. El este neurochirurgul în casă. Eu nu sunt decât o doctoriță. Și nimic mai mult. Așa că fiecare e cu găgăuța lui.”