Îmi place, da’ ce zic eu îmi place, ador. Sau poate că nu ador. Poate că e felul meu de a fi. Refularea mea. Sau, uneori, defularea mea. Mă gândesc mai bine și zic că poate nu e nimic din toate astea. Sau sunt uneori. Nu tot timpul. Câteodată, ca să nu fac din asta un modus vivendi, e natura mea de la acel moment dat. E aroganța mea către lumea ce mă privește stupefiată. Hai, poate stupefiată nu. Dar contrariată da. Eu zic prefîcută. Pentru că, deși aș vrea să fiu unicul din lume care face asta, of, știu că nu sunt. Știu că suntem mulți care o facem în același timp, într-un sincron spontan, pentru un guiness book imaginar. Și se întâmplă des. Prea des, după standardele unora. Prea rar, după ale mele. Iar ca să fiu foarte sincer, eviscerat de sincer, pot să spun că am trecut de la relaxare la incontrolabil. E, totuși, un incontrolabil pe care îl stăpânesc foarte bine. Pentru că îmi provoacă plăcere. Pentru că nu e la voia întâmplării. Pentru că analizez. E mai mult decât un tabiet, deci. E precum cafeaua cu lapte sau țigara pentru unii. E recreația mea. E puterea regenerată.
Ei bine, îmi place să mă scobesc în nas. Acasă, pe stradă, în pat, sub pat, la volan, în mers sau la stop, la serviciu, la rând când plătesc facturi. Și tot așa. Nu-mi spună nimeni că nu e frumos și chestii de astea. Vă rog mai mult decât frumos. Nu fiți ipocriți.