poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-06 | |
Se așază în genunchi în singurul colț din camera noastră. E locul în care ne-am propus să plângem ca să nu împrăștiem tristețea peste tot. Știți, ea se-ntinde în toată casa ca balele unui melc turbat dacă n-ai grijă. Mereu am fost foarte precauți în probleme din astea.
Ochii mari i se umplu de lacrimi. Le adun cu pipeta. Îi gust una, apoi torn totul într-un borcănel roz. Lipesc eticheta pregătită cu grijă de-acum câteva zile, de când mi-a povestit despre azi. "Amărăciune. Pustiu. 6 Septembrie, 2009. Ora 23.59". E bine să ai și așa ceva prin casă. Niciodată nu știi când îți trebuie sau cine mai vine în vizită. Pun borcănelul în debara, alături de celelalte. - Dintotdeauna mi-am dorit un animal de casă, îmi spune calmă, cu voce tremurândă. N-o mai văd. A intrat undeva adânc în ea. E ca o unghie care crește din carne și intră înapoi. Dacă nu vezi de unde începe și unde se termină nu știi cum s-o iei. În clipa în care nu mai are capăt, ia o pauză de la existență, dar sunt convins că m-aude. Ne auzim unul pe celălalt de mii de ani, oriunde am fi. Trebuie să îi răspund. - Știu, puiule. Tocmai de-aia am spart zidurile și-am pus ferestre peste tot, să ai cu cine te juca. Ai văzut cum te întâmpină deschise în fiecare dimineață aducându-ți soarele? Ce alt animal de casă își mai hrănește stăpânii cu o așa fidelitate feroce? Înainte ca liniștea să ne cuprindă, îmi șopti de departe: - Sunt însărcinată. Am început s-o văd din nou. Arăta de parcă ar fi înghițit soarele. Din ochi îi curgeau raze de lumină. M-am chinuit o zi întreagă să le adun cu pipeta, tot ce vroiam, tot ce știam... era să pun la borcan, însă nu am reușit. Ea a venit așa de aproape de mine încât mi se părea că e însuși copilul nostru și că trebuie să-l port eu. Mi-a mângâiat dezamăgirea cu genele ei lungi. Doar ele pot să mi se înfigă până-n suflet. Am zâmbit. Miroseam a soare amândoi. - Nu cred că mai avem nevoie de borcane, am suspinat. - Niciodată. Am dansat împreună, strâns încleștați, unul într-altul, lipiți, sudați, îmbrățișați de-o vietate concepută de noi, însă cu puls propriu, de-o minune care ne-a lăsat muți de uimire și dragoste. Ne învârteam intrând și ieșind unul din celălalt până când borcanele cu suferință au dispărut din debara. Apoi, rând pe rând, pereții s-au dizolvat, debaraua s-a topit. N-a mai rămas nimic. Ne-am trezit peste un ceas, două, trei... sau poate chiar a doua zi (mai contează când?) într-o altă lume. De cum am ajuns, am știut că ne aparține. Casa cea nouă nu mai are niciun colț, iar în loc de pereți, avem un strat gros de tencuială de vară cu care ne sunt poleite geamurile (toate gata deschise!) ca să nu intre frigul niciodată. Acum fredonăm scâncete de copil-soare ce se pierd în lumină. Viața e frumoasă. Așa a fost dintotdeauna.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate