Nu știu cum s-a făcut că eu niciodată n-am apucat să iau nimic. După ce a fugit Ceaușescu, m-am dus să- mi iau și eu partea care mi se cuvenea din avuția națională. Când am ajuns la poarta palatului, lumea deja ieșea cu covoare, candelabre, tablouri, vaze și câte și mai câte. Când am intrat înăuntru nu mai era decât tapetul și două țațe se certau pe un bibelou.
Dezamăgită, am fugit repede la țară la bunica poate, poate apuc și eu un grajd la CAP.
Când să intru în primul grajd iese o matahală de om și zice:
- Ãsta este a lu primaru
- Și vacile? întrebai
- Da, și vacile.
Al doilea grajd il “revendicase” veterinarul și pe celălalte se urcaseră oamenii din sat să le dea țigla jos și cărămida.
N-am noroc, ce să fac…n-am fost pe fază.
M-am întors acasă supărată și în gară aud un zvon, că cică se ține la primăria din oraș licitație, cine cere cel mei puțin ca să asfalteze strada pe care coincidență, locuiam chiar eu.
Plină de entuziasm, mă înscriu și eu că doar ce e așa de greu. Dacă eu nu mă pricep nu-i nimic, angajez pe alții care știu.
Surpriză: Licitația o câștigă ginerele lu șefu de la poliție.
Asta e…n-am fost pe fază, n-am noroc.
Îmi șoptește un consilier:
- Dacă erai in partid câștigai licitația, dar nu e târziu, fă-te membru și partidul va avea grijă de tine.