De ani în șir trec pe aceeași alee, aproape zi de zi, pe lângă un tei bătrân. La fiecare început de vară mirosul liniștitor al florilor lui mă duce cu gândul spre o nouă viață. Flori atârnate printre frunze precum boabele de rouă de firele de iarbă dimineața, când cerul își ridică pleoapa somnoroasă ca să facă loc zorilor înainte de răsăritul soarelui, la altarul căruia îmi plec mereu genunchii cu reverență.
Mă uit spre cer și-mi pare că-mi șoptește teiul: sunt peste tot în jurul tău! În lumina albă a dimineții dar și în pustietatea noptii.
Dar cine ești frumoasă fară nume de-mi tulburi chipul obosit de ani?
Sunt pașii care trec pe aleea vieții și care nu strivesc greierii ce vor să scoată strigăt de iubire la început de august. Sunt luna albă, noaptea caldă, un descântec de iubire.
Poate vrei să afli. Am fost plecată departe ca să-mi sparg gândurile negre, de talazuri. Trăiesc prin lume respirând blestemu-nstrăinării de timpul meu. Nu știi câte întrebări mi-am pus. Cine sunt eu? Unde rătăcesc? De ce?
Teiule lasă-mă să m-aprind de-ntunericul tău și nu învârti prea repede anotimpurile că nu aș fi nici mai frumoasă, nici mai bună, ci.... mult mai singură. Am oare gura nătângă? Pune piedica timpului între mine și anii care-mi șoptesc tot mai des la ureche: să nu uiți că vine vremea vămii!
Mi-e dor de mine și tot mai străină-mi par și tot mai departe. În zile grele, când scriu ca sa mă aflu-n treabă, nu-mi pot struni cugetarea din care se desprind cuvinte ieșite din vâltoarea lumii. Ce meșter dibaci ești tu timpule! Mi-ai cioplit adâncimi de codrii, bălți cu stuf, mierle negre, lebede albe, ochi migdalați, buze senzuale, țărmuri lovite de vuietul greu al mării, poteci vrăjite de pașii îndrăgostiților care nesocotesc cum lunecă nisipul în clepsidra timpului. Păi de ce ar socoti? Doar nădejdile lor împletesc pe țărmuri viitoare.
Și dacă mâna-mi mai lunec pe coarda amorțită a timpului, scriind aici, e ca voi să mă știți, să mă simțiți acum, că de mâine n-o să mă mai țineți minte, că doar uitarea e în legea firii. Așa e viața mereu. Stăm în poartă și nu simțim de-l doare ceva pe călătorul în vreme.
Hei teiule! Copac uscat și desfrunzit în plină toamnă, eu nimănui nu spun că ieri, trecând din nou pe lângă tine am zărit că ai fost binecuvântat la temelie. Din scoarța ta obosită și scrijelită a mai răsărit o ramură. E ramura mea!