poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-06 | |
Îmi aprind o țigară – știu că nu-ți place, dar mă întorc pentru a privi o fotografie. De îndată gândul pleacă hoinar și nostalgic spre copilărie, spre sevele sănătoase ale copilului și bucuriei de la țară, o parte a celui cu care tu, dragul meu tată, te mândreai, evident, numai că Dumnezeu a hotărât pentru tine, așa cum o va face pentru mine, pentru toți ceilalți.
- Îmi dai cuvântarea să te întreb ceva, tată? Mereu ai fost bun cu mine. De ce? Deși, uneori, greșeam tu mă iertai și niciodată nu m-ai certat „serios”, ne mai vorbind de faptul că nu mi-ai „altoit” nici chiar o singură palmă. Mama o făcea și tu, dragul meu prieten, o certai. De asta și, pentru atâtea altele, te păstrez aici în grădina verde a sufletului meu. - Îți aduci aminte când fugeam la gârlă? Tu, bunica Maria și bunicul Radu ne luați apărarea când mama ne certa că nu am făcut nu știu ce treabă pe care ea, draga mea mamă, o voia terminată atunci și... necondiționat. Spuneai că „brazii” tăi, trebuie mângâiați și ocrotiți. Ce frumos! Ni se umplea sufletul, ne creștea „pipota”, așa cum spunea mama – care era, a fost și rămâne pentru totdeauna „șefu’”. Chiar și azi tată, când „vorbesc” cu tine, mama este aceeași, doar că timpul și-a lăsat amprenta și asupra ei, ca și asupra mea, a fratelui meu „Niculiniță” – așa cum spunea mama când urma „altoirea”, și el tată a două fete, și sora Cătălina – mamă a două fetițe superbe. Doar îmi imaginez cum ți-ar fi „crescut sufletul”, așa cum spuneai despre noi. Îmi aduc aminte că nu veneai la școală, aveai încredere în „brazii” tăi. O spuneai mereu, uneori aveai lacrimi de bucurie și eu înțelegeam că nimic nu este mai important decât copiii tăi. Unde sunt acele vremuri? Unde sunt iernile-ierni când, cu brațul plin de lemne intrai în camera văruită în alb? Acum camera noastră nu mai este și în locul ei o fântână cu apă limpede și rece domolește setea și arar dorul imens de tine. Nici oala de lut din care beai apă nu mai „trăiește”. S-a spart într-o ulucă din gardul care despărțea curtea de grădina cu flori. În schimb sunt flori, multe flori pe care ți le dăruiesc ție, om, prieten, tată adevărat. - Îmi dai voie să te întreb ceva? Am simțit mereu că mă iubeai, cu o imensitate a trăirilor ce le-am înțeles mai târziu, când și copiii mei au crescut. Am fost primul tău băiat și încă îmi mai povestește mama despre bucuria venirii mele pe lume. Tu, tu dragul meu tată erai mândru – asta pentru că tu nu ai avut frați. Þi-ai răsfrânt toată dragostea asupra-mi. Cred că așa a fost. - Îți mulțumesc, tată-om!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate