Motto:
„iubirea nu se măsoară prin ceea ce dai ci prin lucrurile la care renunți pentru ce-ți este drag, iar asta se chiamă sacrificiu”

La început poezia, mi-a fost mie pedeapsă
ori ca temă la școală, ori ca temă de casă.
Mi-au impus să recit (după ce memoram)
ca să fac fericit vre-un adult sau vre-un neam.
Erau versuri frumoase, despre pace, copii,
despre oameni și case sau vise târzii.
Nu mi-au spus niciodată că ce recitam,
aparține cuiva, ca poet ori profan...
Mai apoi amorezul din mine-a-ndemnat,
să dau iama prin cărți, să recit din furat.
Și uitam, luat de val sau de ochii iubitei,
că prin vorbe-mprumut eu cedam doar ispitei.
Am rămas în păcat până-n ceasuri târzii,
când un glas de bărbat dumirit de prostii,
a știut să-mi impună că versul-cuvânt,
este trudă și muncă pe-ntregul pământ.
M-am oprit rușinat și am stat până când
am surprins primul stih că îmi trece prin gând.
Am căutat, am citit și am fost bucuros
că urcase din mine un lucru frumos.
Am ezitat vreme lungă până când să-l proclam,
căci știam că e truda unui profan.
Am privit înapoi, încercând să ghicesc,
dacă versul ce-am scris are harul lumesc.
După ce a fost spus și citit în popor,
am știut că eu însumi pot fi autor.