De la Ioan Peia citire: “Să mi se permită să le spun: sictir!”


Aș putea spune că am ajuns în situația care în ping-pong se numește țăcăneală. În paragraful care urmează, după ce te citez pe tine în răspunsul meu, spun:

"Ceea ce ar trebui să combat ar fi deci acuzația de defetism existențial, de inconștiență în sens de iresponsabilitate, de abandon vinovat și laș al celui ce de fapt, mereu vigilent, ar trebui să se pronunțe, să spună: „eu” sînt, simt, rostesc starea de grație, de exaltare. Sau, mai curînd, pe aceea de durere, depresie, resemnare trufașă."


Spun limpede că eu (și toți aceia care...) mă simt acuzat de toate cele amintite. Deci nu ți le-am întors ca acuzații ție ca să le reprimesc, lungind-o fără rost. Acuzația este, așa cum o resimt eu, că uit de mine și-mi permit euforii, fericiri, reverii, beatitudini vinovate, elitiste. Și asta într-o nesimțire, inconștiență, fandoseală care nici măcar nu poate spune: “eu” sînt fericit, căci, dacă totuși ar vrea s-o spună, ar trebui să se rușineze că poate îndrăzni așa ceva și să zică doar: EU nu sînt făcut decît pentru a suferi din/prin toți porii existenței mele.

Dacă ții morțiș, eu recunosc că scrii frumos, dar de ce crezi că faci altceva decît să iei textul meu ca pretext pentru pentru a-ți expune o părere despre cu totul altceva? De a-ți spune oful și a-ți vărsa năduful? Continuînd așa, nu ne vom intersecta niciodată decît poate acolo unde se întîlnesc și paralelele – la infinit. O mostră:

„Ele ies, desigur, mult prea incomod din șăgălnicia morală a simțului comun, din lejeritatea domestică a eu-lui pisicesc, doritor de reverii bizantine, cu ciubuc și cahvea, șerbeturi și taifas, - adică tolăneală indolentă în puful ideii de amputare necondiționată a ombilicului realității, ombilic prin care primim, vrând-nevrând, seva amară a destinului nefast.”

Îmi place cum scrii. Te simt însă prea zorit să împroști hîrtia (virtuală) cu invective înainte de a surprinde gîndul meu și de a-l prinde suficient de limpede pe al tău. Drept care nu simt nevoia de a trece la înjurături, nici măcar admirative.

Eu cred că orice om este uneori suferind și alteori fericit. Condiția firească a omului este să simtă alternativ, cînd una, cînd alta. Nu există o condiție neiertătoare, fără contenire, a suferinței lucide. O spune foarte bine și un specialist al suferinței, Cioran:

„În cazul oamenilor nefericiți un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra – nu în deznădejde, ci în imbecilitate.”

A doua ta intervenție m-a convins că suferința de care vorbești nu este doar o opțiune, ci complacere, nărav, înrăire veritabilă. Genul care suferă retoric, oratoric, care se crede damnat, stigmatizat și își face un blazon din suferință. Care își expune cioturile pentru a cere daune. Sau care lovește cu copita vulnerabilă.

Un sfat pentru orice nefericit: să se gîndească întîi și-ntîi care e vina lui în toată această afacere murdară.

Cred că ai talent, dar pentru România Mare.