Imi flutur aiurea iubirea prin basme, traite de mine, ori de altii, mi-e corpul plin de otrava; nu plangeti, caci am aripi de carton!
Mi-au zambit ochii, pana am plans cu sange in a lor margini, despicati de durere; acum nici sarea despartita de mare nu poate provoca hau mai mare;… ca-n atingerea aripii cu amprenta minciunii aducerii aminte.
Forma camerei, mulata pe urletul meu, livida curgand, de-atata plans si tutun lichefiat; nu-i nimeni sa gaseasca usa, nu-i nimeni gasind-o sa mai iasa.
Ma-ntreb din nou, de ce imi scade glicemia; mi-o cresc instinctiv si dependent, band, sau mancand ciocolata; un om biet, incisiv deplorabil, la granita dintre a vrea sa fie salvat si cea a depasirii de sine unde dumnezeirea e la rang de mai maine.
Mi-e muzica maiastra si poezia mi-e cantec, nu-i nota inventata pentru urletul si durerea umana; nu-i om sa-si cunoasca genialitatea in durere, inainte de a constientiza-o.
Si totusi, de ce ma simt atat de bine, când imi vine sa-mi iau lumea in spinare si atat de rau când o calc in picioare?
…Si slab e omul ce-n vise se minte, pentru a grai si-a-mplini vointa celui de dinafara eterului, aflat in mocirla carnii mucezite!
…Neajunsul minciunii, e ca doare atunci când nu e descoperita; daca esti un pic om, cat sa poti spune ca nu esti perfect! Durerea ajunsa la maturitate nu mai stie de nimeni, se arde pe siesi, pana când fumul negru dispare si poate privi inainte.
E suferinta cand doare, sau e durere cand suferim?
Mi-e corpul curatat de vremelnice timpuri; am aripi de carton putrezite; raman si-ncerc sa plec, din locul nasterii mele!
Dar lumea e atat de stiuta! Ii vad imbatranind dupa ce ma vad in oglinda; abia ii recunosc in trecutul meu refuzat!
Gandesc atat cat imi permite fizicul si-l fiintez in urma. Imi urla pamantul sub talpi; cine sta sa-l asculte?
…Un corp inveninat, cu aripi de carton udate, e o molusca ce se simte bine.
…Si daca totusi aripi bat, e ca sa-mi aduca aminte, ca poti zbura si fara ele.
…In viata conteaza atat de putine, incat te miri de cat poate duce omul!
Aflam de asta tarziu; mai mult simtim; simtim ceva când murim?
Cine cui ii pasa?
Imi pasa mie, cel ce cu-o stearsa parere, creeaza lumi de peste lumi, atat cat imi sta in putinta, dar mai mult in speranta unui realizat pe care il constientizez imposibil. Cretinatatea sperantei, sta in posmagul umflat din stomacul nostru lacom, in rezerva ancestral depozitata pe grosul taliei noastre.
In lungul trecut, acum privesc, si tot privind, mai mult imbatranesc; e timpul meu de acum, cu cel ce-a fost. Deserturi imi curg printre degete, dar clipa de ieri e in afara si n-o tin minte; tin minte pamanturi, dar uit iarba ce mi-a gadilat fiinta; mari de nori plang peste putinul soare; ochi tanguiti privind inainte, cu licarirea in urma;
Viitor incert, luminat de-un trecut deplorabil!